pe străzile micuţe dintre frunze
din gărgăriţele autobuze
coboară mii de buburuze
în staţia La trei meduze
subţiri şi mlădioase muze
cântă în corul de farfuze
eu joc şotron cu nişte duze
învăţătoare grase şi ursuze
în gară îngeraşii zboară
cu macii roşii de-astă vară
încondeiază trenuri într-o doară
mamă, în oală cântă o vioară...!
duminică, 1 august 2010
cenaclu literar
în Botoşani doi botoşei
beau cafea lângă un tei
la cenaclul literar
azi citeşte un măgar
foile şi le adună
scutură praful din Lună
scoate din veston o piatră
care zboară supărată
măgăruşul rage tare
poezia din dotare:
iha iha tanti Gica
o bârfeşte pe mămica
cum că are adăpătoare
în sala de aşteptare
şi de aia vin călare
sfinţişori şi sfinţişoare
beau cafea lângă un tei
la cenaclul literar
azi citeşte un măgar
foile şi le adună
scutură praful din Lună
scoate din veston o piatră
care zboară supărată
măgăruşul rage tare
poezia din dotare:
iha iha tanti Gica
o bârfeşte pe mămica
cum că are adăpătoare
în sala de aşteptare
şi de aia vin călare
sfinţişori şi sfinţişoare
pietricica si americanii
pe potecă nu te teme
pitit printre crizanteme
alb şi moale doarme dus
acolo unde l-am pus
să păzeasc-o pietricică
de trei ore doarme adică
pe burtică azorică
poc, o corcoduşă pică
azorică se ridică
mârâie şi se oftică
nimeni nu-i ca azorică
când păzeşte bolovanii
să nu-i fure-americanii
cu lăbuţa se răzbună
pe o piersică nebună
şi o ceartă şi o latră
şi o-mpinge pe sub poartă
obosit de-activitate
cade-n iarbă pe o parte
şi adoarme instantaneu
ca la film la matineu
cine-i fură pietricica şi o duce în tufiş...?
pisicuţul Jeomanfiş.
pitit printre crizanteme
alb şi moale doarme dus
acolo unde l-am pus
să păzeasc-o pietricică
de trei ore doarme adică
pe burtică azorică
poc, o corcoduşă pică
azorică se ridică
mârâie şi se oftică
nimeni nu-i ca azorică
când păzeşte bolovanii
să nu-i fure-americanii
cu lăbuţa se răzbună
pe o piersică nebună
şi o ceartă şi o latră
şi o-mpinge pe sub poartă
obosit de-activitate
cade-n iarbă pe o parte
şi adoarme instantaneu
ca la film la matineu
cine-i fură pietricica şi o duce în tufiş...?
pisicuţul Jeomanfiş.
numaratoare
dacă numeri picioarele unui căţeluş
nu poate să-ţi dea decât patru
la o muscă şase sau cinci
( dacă s-a prins de linguriţa cu miere )
la un dinozaur mai multe că e bătrân
şi bătrânii au nevoie de multe, multe picioare
ca să ajungă undeva şi purceii dacă au aripi
nici nu le mai trebuie picioare
poate doar trenuri de aterizare
şi dacă numeri la zâne e mai greu
cel mai greu e la zâne
dansează şi se învârt
până să le numeri picioarele
te-ai trezit şi trebuie să mergi la şcoală
nu poate să-ţi dea decât patru
la o muscă şase sau cinci
( dacă s-a prins de linguriţa cu miere )
la un dinozaur mai multe că e bătrân
şi bătrânii au nevoie de multe, multe picioare
ca să ajungă undeva şi purceii dacă au aripi
nici nu le mai trebuie picioare
poate doar trenuri de aterizare
şi dacă numeri la zâne e mai greu
cel mai greu e la zâne
dansează şi se învârt
până să le numeri picioarele
te-ai trezit şi trebuie să mergi la şcoală
miercuri, 9 iunie 2010
Bucolică
la marginea pădurii de liliac
au ieşit ţăranii în frac
cu ie şi iţari pe dedesubt
au zburat peste podul cel rupt
dansează menuete şi recită sonete
cântă gavote la orga din grote
peste ei coboară o lumină bizară
de sus le zâmbeşte dumnezeu ca un peşte
fecioare zglobii în rochii fistichii
aleargă cu cerbii pe la firul ierbii
numai o fecioară goală şi tristă
adună petale de flori în batistă
inorogi pintenogi pasc în poieniţe
în lac se scaldă două şoimăriţe
ascunşi după un tei maria şi matei
culcă margaretele ca să-şi facă mendrele
spre seară se aprind focuri în lună
sileni beţi cântă cu fete de mână
ielele fură feciori şi pe margine
plouă cu licurici în imagine
maria adoarme pe mâna lui matei
îngeraşii roz coboară din tei
peste pădure în noaptea răcoroasă
zboară o femeie drapată c-o coasă
au ieşit ţăranii în frac
cu ie şi iţari pe dedesubt
au zburat peste podul cel rupt
dansează menuete şi recită sonete
cântă gavote la orga din grote
peste ei coboară o lumină bizară
de sus le zâmbeşte dumnezeu ca un peşte
fecioare zglobii în rochii fistichii
aleargă cu cerbii pe la firul ierbii
numai o fecioară goală şi tristă
adună petale de flori în batistă
inorogi pintenogi pasc în poieniţe
în lac se scaldă două şoimăriţe
ascunşi după un tei maria şi matei
culcă margaretele ca să-şi facă mendrele
spre seară se aprind focuri în lună
sileni beţi cântă cu fete de mână
ielele fură feciori şi pe margine
plouă cu licurici în imagine
maria adoarme pe mâna lui matei
îngeraşii roz coboară din tei
peste pădure în noaptea răcoroasă
zboară o femeie drapată c-o coasă
Starostele tiganilor e mort
starostele ţiganilor e mort
de beat sub coviltirul spart
ancuţa cu ţâţele goale
îl păzeşte şi-i face răcoare
căruţa merge singură la vale
luna se mişcă greu în balamale
caii costelivi dorm alergând
ancuţa îşi împleteşte cozi în gând
din praful drumului se fac îngeri transparenţi care zboară
departe în noaptea de vară
ancuţa ridică braţele şi la subţiori
are două buchete de flori
sub fustele creţe ascunde
o pădure de umbre
când roţile trec peste-o piatră
ţâţele îi saltă deodată
îngerii din praful drumului se miră
că sfârcurile negre dau lumină
căruţa cu ancuţa se duce la vale
îngerii după ea se uită agale
luna se mişcă greu în balamale
starostele mort de beat visează
că_cu ancuţa dansează
de beat sub coviltirul spart
ancuţa cu ţâţele goale
îl păzeşte şi-i face răcoare
căruţa merge singură la vale
luna se mişcă greu în balamale
caii costelivi dorm alergând
ancuţa îşi împleteşte cozi în gând
din praful drumului se fac îngeri transparenţi care zboară
departe în noaptea de vară
ancuţa ridică braţele şi la subţiori
are două buchete de flori
sub fustele creţe ascunde
o pădure de umbre
când roţile trec peste-o piatră
ţâţele îi saltă deodată
îngerii din praful drumului se miră
că sfârcurile negre dau lumină
căruţa cu ancuţa se duce la vale
îngerii după ea se uită agale
luna se mişcă greu în balamale
starostele mort de beat visează
că_cu ancuţa dansează
Biblica
dumitru şi dumitra stau ciuciţi de vorbă
noaptea pe lună la fântână
dumitru îi arată dumitrei ceasul
din ciment fosforescent
iar dumitra îi arată lui dumitru pasul
dintre vulgar şi decadent
deodată se ridică din fântână gazul
limbi de foc apar concomitent
dumitra cade pe spate în iazul
luminat de focul incandescent
dumitru priveşte cu groază în ochii beliţi
dumitra urlă din apă spre pălălăile fierbinţi
din foc dumnezeu le vorbeşte cu glas tunător
dumitra răsturnată se-nchină la bubuitul asurzitor
zece porunci o să vă dau
le spuse zeul tutelar
unu pe dumitra să n-o spurci
doi la alţi zei să nu te duci
trei să te ţii departe de coasă
când duminica dumitra te cheamă la masă
patru să nu râvneşti la dumitra
până nu-i bagi pe deşt veriga
cinci să nu te ţii de prostii
şase să nu te masturbezi
şapte să te ţii până crezi
că ochii din cap o să-ţi iasă
când dumitra ţi-arată o coapsă
opt să nu furi jumătate din soare
că altfel te bag la-nchisoare
nouă să nu preacurveşti cu dumitra
că altfel o să-ţi dau sida
şi zece măi dumitre să fii tare
că oricum îţi voi da bătaie
asta le spuse vocea din foc şi se stinse
de parcă o nălucire trecuse
dumitru năucit şi-aminti de dumitra
care stătea în apă răsturnată ca pita
se duse să o ridice şi ce să vezi
dumitra se juca cu un şarpe cu ochi verzi
şi-i întindea de zor un măr dulce
ca el cu gura să-l spurce
în noaptea cu lună de mai
dumitru şi dumitra din rai
au furat o clipă de eternitate
care să-i ferească de moarte
noaptea pe lună la fântână
dumitru îi arată dumitrei ceasul
din ciment fosforescent
iar dumitra îi arată lui dumitru pasul
dintre vulgar şi decadent
deodată se ridică din fântână gazul
limbi de foc apar concomitent
dumitra cade pe spate în iazul
luminat de focul incandescent
dumitru priveşte cu groază în ochii beliţi
dumitra urlă din apă spre pălălăile fierbinţi
din foc dumnezeu le vorbeşte cu glas tunător
dumitra răsturnată se-nchină la bubuitul asurzitor
zece porunci o să vă dau
le spuse zeul tutelar
unu pe dumitra să n-o spurci
doi la alţi zei să nu te duci
trei să te ţii departe de coasă
când duminica dumitra te cheamă la masă
patru să nu râvneşti la dumitra
până nu-i bagi pe deşt veriga
cinci să nu te ţii de prostii
şase să nu te masturbezi
şapte să te ţii până crezi
că ochii din cap o să-ţi iasă
când dumitra ţi-arată o coapsă
opt să nu furi jumătate din soare
că altfel te bag la-nchisoare
nouă să nu preacurveşti cu dumitra
că altfel o să-ţi dau sida
şi zece măi dumitre să fii tare
că oricum îţi voi da bătaie
asta le spuse vocea din foc şi se stinse
de parcă o nălucire trecuse
dumitru năucit şi-aminti de dumitra
care stătea în apă răsturnată ca pita
se duse să o ridice şi ce să vezi
dumitra se juca cu un şarpe cu ochi verzi
şi-i întindea de zor un măr dulce
ca el cu gura să-l spurce
în noaptea cu lună de mai
dumitru şi dumitra din rai
au furat o clipă de eternitate
care să-i ferească de moarte
La vrajitoare
o vrăjitoare îmi ghiceşte astăzi în cafea
cu grijă şi cu fereală îmi spune despre viaţa mea
că m-am născut c-o să trăiesc şi o să mor
eu o rog să-mi facă o vrajă de amor
că vreau să înnebunesc femeile
să le vânez şi să le mângâi pieile
femeile sunt ca_căprioarele sfioase
li se par toate celea fioroase
baba îşi dezleagă de la brâu şorţul
şi se face pe dată fată în tot colţul
îmi acoperă ochii cu mâna
şi îmi şopteşte mi-e totuna
dacă voi fi a ta pe veci
sau vrei doar să mă mângâi pe negi
fata-babă era frumoasă din cale-afară
eu n-am mai stat la tocmeală
şi i-am mângâiat cu nesaţ negii
de m-am simţit o clipă ca regii
se făcuse o dimineaţă de toamnă vară târzie
ruginise şi frunza în vie
eu pe câmp alergam şi din bagdadie
îmi zâmbea perfid sfântu' ilie
cu grijă şi cu fereală îmi spune despre viaţa mea
că m-am născut c-o să trăiesc şi o să mor
eu o rog să-mi facă o vrajă de amor
că vreau să înnebunesc femeile
să le vânez şi să le mângâi pieile
femeile sunt ca_căprioarele sfioase
li se par toate celea fioroase
baba îşi dezleagă de la brâu şorţul
şi se face pe dată fată în tot colţul
îmi acoperă ochii cu mâna
şi îmi şopteşte mi-e totuna
dacă voi fi a ta pe veci
sau vrei doar să mă mângâi pe negi
fata-babă era frumoasă din cale-afară
eu n-am mai stat la tocmeală
şi i-am mângâiat cu nesaţ negii
de m-am simţit o clipă ca regii
se făcuse o dimineaţă de toamnă vară târzie
ruginise şi frunza în vie
eu pe câmp alergam şi din bagdadie
îmi zâmbea perfid sfântu' ilie
Ion si pamantul
stând în sapa cu care pliveşte porumbul
ion îşi admiră pământul
are oceane şi ape curgătoare
dar lui ion îi e teamă că o s-o ia la vale
de la un timp i se pare că axa nu mai e concentrică
şi pământul are o deviaţie excentrică
ion a făcut cerere la primărie
să i se plătească o călătorie
în scop de studii pe partea opusă
să vadă dacă şi aceasta e dusă
ioane îl strigă nevasta cu masa
ion nu răspunde are probleme cu axa
se gândeşte că deviaţia poate fi oprită uşor
dacă taie salcâmul de pe răzor
acesta a crescut prea mare şi pare
că_creşte momentul forţei cu care
se învârte pământul rebel
din cauza unui vector tembel
ion se întoarce la nevastă şi îi explică grav
în aceste momente trebuie să fiu brav
de mine depinde energia
cu care se învârte porcăria
vezi tu fă materia e energie
nu cum credeai tu în vie
de exemplu energia mea la săpat
e egală cu emce pătrat
în consecinţă trebuie tăiat salcâmul care
ne face umbră şi ne ţine răcoare
nevastă-sa nu-i atentă c-o doare între picioare
de când l-a născut pe răzor pe ion junior
îşi ia ion toporul din dotare
să taie salcâmul cel mare
când din copac se iveşte
într-o lumină mare creşte
o arătare înspăimântătoare
cu aureolă şi multe aripioare
de sus femeia arătare pe ion îl priveşte
îi face semne că nu şi în cap îi grăieşte
ioane calculele tale sunt greşite
din cauza unei greşeli minimale
ţi-a dat un rezultat viciat cu multe zecimale
lasă salcâmul şi dacă vrei să ajuţi pământul
ridică aici un locaş unde să asculţi cuvântul
celui care şi-a respectat jurământul
pe câmpul gol la amiază
sub cerul fără nici un nor
doi oameni îngenunchiaţi se roagă
la un salcâm strălucitor
ion îşi admiră pământul
are oceane şi ape curgătoare
dar lui ion îi e teamă că o s-o ia la vale
de la un timp i se pare că axa nu mai e concentrică
şi pământul are o deviaţie excentrică
ion a făcut cerere la primărie
să i se plătească o călătorie
în scop de studii pe partea opusă
să vadă dacă şi aceasta e dusă
ioane îl strigă nevasta cu masa
ion nu răspunde are probleme cu axa
se gândeşte că deviaţia poate fi oprită uşor
dacă taie salcâmul de pe răzor
acesta a crescut prea mare şi pare
că_creşte momentul forţei cu care
se învârte pământul rebel
din cauza unui vector tembel
ion se întoarce la nevastă şi îi explică grav
în aceste momente trebuie să fiu brav
de mine depinde energia
cu care se învârte porcăria
vezi tu fă materia e energie
nu cum credeai tu în vie
de exemplu energia mea la săpat
e egală cu emce pătrat
în consecinţă trebuie tăiat salcâmul care
ne face umbră şi ne ţine răcoare
nevastă-sa nu-i atentă c-o doare între picioare
de când l-a născut pe răzor pe ion junior
îşi ia ion toporul din dotare
să taie salcâmul cel mare
când din copac se iveşte
într-o lumină mare creşte
o arătare înspăimântătoare
cu aureolă şi multe aripioare
de sus femeia arătare pe ion îl priveşte
îi face semne că nu şi în cap îi grăieşte
ioane calculele tale sunt greşite
din cauza unei greşeli minimale
ţi-a dat un rezultat viciat cu multe zecimale
lasă salcâmul şi dacă vrei să ajuţi pământul
ridică aici un locaş unde să asculţi cuvântul
celui care şi-a respectat jurământul
pe câmpul gol la amiază
sub cerul fără nici un nor
doi oameni îngenunchiaţi se roagă
la un salcâm strălucitor
Ilinca
ilinca e atât de frumoasă
că rămâne borţoasă
şi dacă miroase o floare
în duminica mare
numai că noaptea în fantomă
frumoasa ilinca se transformă
nevăzută se strecoară afară
pe uliţă pluteşte pe lângă cotineţe
pe la zăplaz se pogoară
ca o umbră fugară
la cel mai frumos fecior se opreşte
se culcă lângă el şi în vis îi vorbeşte
ioane eşti din neamul zeului soare
am să-ţi fac o vrajă de descântătoare
zmeul grindinei să-ţi stea la picioare
îl sărută pe buze şi în el se scurge o licoare
din gura ei aromitoare
ion supt şi fără vlagă se trezeşte
toată ziulica tândăleşte
îl dăscântă mă-sa cu tăciune aprins
îl pune să meargă cu spatele dinadins
îi leagă mâinile cu plante
dar ion s-a îmbolnăvit de moarte
pleacă clătinat la stânca din fâneaţă
unde pitită în ceaţă e o chilie
în care stă uneori sfântul ilie
ion merge la solomonar să-i citească din carte
că s-a îmbolnăvit de moarte
la chilia din stâncă goală ilinca dansa
cu trei solomonari lângă ea
care o împodobeau cu flori şi-i cântau
cu apă de izvor o descântau
de atunci a dispărut ion şi se zvoneşte
se şopteşte şi se tot vorbeşte
că goală ilinca dansa
cu patru solomonari lângă ea
că rămâne borţoasă
şi dacă miroase o floare
în duminica mare
numai că noaptea în fantomă
frumoasa ilinca se transformă
nevăzută se strecoară afară
pe uliţă pluteşte pe lângă cotineţe
pe la zăplaz se pogoară
ca o umbră fugară
la cel mai frumos fecior se opreşte
se culcă lângă el şi în vis îi vorbeşte
ioane eşti din neamul zeului soare
am să-ţi fac o vrajă de descântătoare
zmeul grindinei să-ţi stea la picioare
îl sărută pe buze şi în el se scurge o licoare
din gura ei aromitoare
ion supt şi fără vlagă se trezeşte
toată ziulica tândăleşte
îl dăscântă mă-sa cu tăciune aprins
îl pune să meargă cu spatele dinadins
îi leagă mâinile cu plante
dar ion s-a îmbolnăvit de moarte
pleacă clătinat la stânca din fâneaţă
unde pitită în ceaţă e o chilie
în care stă uneori sfântul ilie
ion merge la solomonar să-i citească din carte
că s-a îmbolnăvit de moarte
la chilia din stâncă goală ilinca dansa
cu trei solomonari lângă ea
care o împodobeau cu flori şi-i cântau
cu apă de izvor o descântau
de atunci a dispărut ion şi se zvoneşte
se şopteşte şi se tot vorbeşte
că goală ilinca dansa
cu patru solomonari lângă ea
descantec de dragoste
porumbiţă şuie ce te ţii de lună
zboară la ion de pe drum l-adună
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
zboară surioară pe ion găseşte-l
cu picuri de rouă în ochi tu vrăjeşte-l
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
adu-mi-l măiastro de prin pribegie
să mi-l ţin în braţe legănat să fie
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
palmele pe mine să îi bat în cuie
răstignit să fie porumbiţă şuie
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
zboară la ion de pe drum l-adună
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
zboară surioară pe ion găseşte-l
cu picuri de rouă în ochi tu vrăjeşte-l
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
adu-mi-l măiastro de prin pribegie
să mi-l ţin în braţe legănat să fie
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
palmele pe mine să îi bat în cuie
răstignit să fie porumbiţă şuie
printre plopi mângâie
dragostea dintâie
Casanova
casanova e un ţigan subţire cu degete agile
de-ncap bine la matale în buzunare
în trei oraşe are trei ogeacuri
şi trei neveste în trei conacuri
în brăila o are pe fira
în galaţi pe sulfina
şi în constanţa pe tanţa
fira are şaisprezece ani şi-i nurlie
sulfina are douăzeci şi-i boccie
tanţa are patruzeci şi-i başoldie
casanova le iubeşte pe toate trei
dar mai mult pe tanţa
şi cel mai des îi scutură clanţa
fira îi face farmece de amor
sulfina toarce când o mângâie la subsuor
tanţa îi dansează din buric
că_casanova e un fante şic
ca personalitate fira e pragmatică şi rea
sulfina e melancolică şi grea
iar tanţa e extrovertită şi uşoară
ca văntul într-o zi de primăvară
fira e uscată şi răşchirată
dar are sânii ca două ghiulele
îndreptate spre stele
sulfina are sânii mici
ca într-o grădină doi arici
tanţa are sânii mari şi parfumaţi
ca două corăbii încărcate cu şfanţi
între picioare au fiecare
câte un porumbel fript de mâncare
a lu' fira e suculent
a lu' sulfina e transparent
a lu' tanţa e aşa mare
că din porumbel a devenit
dropie călătoare
casanova era băiat fin dar într-o noapte
un ţigan beat l-a înjunghiat de moarte
fira sulfina şi tanţa au venit la înmormântare
în fuste scurte din muselină neagră cu fermoare
în groapă casanova era împăcat şi fericit
de acolo de jos le vedea la fiecare
petalele de flori dintre picioare
de-ncap bine la matale în buzunare
în trei oraşe are trei ogeacuri
şi trei neveste în trei conacuri
în brăila o are pe fira
în galaţi pe sulfina
şi în constanţa pe tanţa
fira are şaisprezece ani şi-i nurlie
sulfina are douăzeci şi-i boccie
tanţa are patruzeci şi-i başoldie
casanova le iubeşte pe toate trei
dar mai mult pe tanţa
şi cel mai des îi scutură clanţa
fira îi face farmece de amor
sulfina toarce când o mângâie la subsuor
tanţa îi dansează din buric
că_casanova e un fante şic
ca personalitate fira e pragmatică şi rea
sulfina e melancolică şi grea
iar tanţa e extrovertită şi uşoară
ca văntul într-o zi de primăvară
fira e uscată şi răşchirată
dar are sânii ca două ghiulele
îndreptate spre stele
sulfina are sânii mici
ca într-o grădină doi arici
tanţa are sânii mari şi parfumaţi
ca două corăbii încărcate cu şfanţi
între picioare au fiecare
câte un porumbel fript de mâncare
a lu' fira e suculent
a lu' sulfina e transparent
a lu' tanţa e aşa mare
că din porumbel a devenit
dropie călătoare
casanova era băiat fin dar într-o noapte
un ţigan beat l-a înjunghiat de moarte
fira sulfina şi tanţa au venit la înmormântare
în fuste scurte din muselină neagră cu fermoare
în groapă casanova era împăcat şi fericit
de acolo de jos le vedea la fiecare
petalele de flori dintre picioare
cand am murit prima oara
îmi vine în minte tropăitul cailor pe câmpia fierbinte
calul meu aleargă cuminte
în urma mea vin hunii călare
capul meu îl vor dat cu sare
inexorabil o lance îmi străbate trupul
hăţurile scap şi se desface timpul
mă preling în penumbra aruncată de soare
calul meu nechezând se pierde în zare
o pasăre mare de foc mă prinde în gheare
mă ridică şi zboară cu mine într-un cer îngheţat
unde suflete triste mă întind într-un pat
lângă mine aşează arcul şi scutul
prin orbite îmi fluieră vântul
şi pământul dispare în mare
aşa îmi amintesc prima călătorie în moarte
acel călăreţ e atât de departe
aleargă într-una pe câmpia fierbinte
şi moare mereu la mine în minte
calul meu aleargă cuminte
în urma mea vin hunii călare
capul meu îl vor dat cu sare
inexorabil o lance îmi străbate trupul
hăţurile scap şi se desface timpul
mă preling în penumbra aruncată de soare
calul meu nechezând se pierde în zare
o pasăre mare de foc mă prinde în gheare
mă ridică şi zboară cu mine într-un cer îngheţat
unde suflete triste mă întind într-un pat
lângă mine aşează arcul şi scutul
prin orbite îmi fluieră vântul
şi pământul dispare în mare
aşa îmi amintesc prima călătorie în moarte
acel călăreţ e atât de departe
aleargă într-una pe câmpia fierbinte
şi moare mereu la mine în minte
despre noi
îndeosebi e vorba despre tine
despre cum îţi mişti şoldurile când dansezi
despre muşchii feţei tale când zâmbeşti
despre disponibilitatea ta de a fi mamă
despre posibilitatea de a apărea într-o reclamă
despre încălzirea globală
şi în subsidiar despre mine
despre cum mă apropii încet de tine
despre cum formăm pentru scurt timp aceeaşi persoană
ca apoi să mă retrag cu viteza luminii în neant
despre bangul sonic pe care-l face inima mea
când se desprinde de a ta
şi despre înlocuirea mea pe pământ
de o floare de o amintire de uitare
despre cum îţi mişti şoldurile când dansezi
despre muşchii feţei tale când zâmbeşti
despre disponibilitatea ta de a fi mamă
despre posibilitatea de a apărea într-o reclamă
despre încălzirea globală
şi în subsidiar despre mine
despre cum mă apropii încet de tine
despre cum formăm pentru scurt timp aceeaşi persoană
ca apoi să mă retrag cu viteza luminii în neant
despre bangul sonic pe care-l face inima mea
când se desprinde de a ta
şi despre înlocuirea mea pe pământ
de o floare de o amintire de uitare
ma gandeam
mă gândeam deunăzi că tu eşti ierusalimul meu
sau o cutie poştală unde-mi depun cererile către dumnezeu
mă gândeam că deasupra norilor sunt îngeri sau avioane
că pot pleca oricând
că mă pot reîntoarce curând
că peste zi se face seară
că peste mâna ta vine o şuviţă fugară
că zmeele se ridică trase de copiii care aleargă
că un ţipăt te ţine legată de mine
că sângele muşchii umorile mele oasele cristaline
vor încă o zi în care să meargă
alături de tine
sau o cutie poştală unde-mi depun cererile către dumnezeu
mă gândeam că deasupra norilor sunt îngeri sau avioane
că pot pleca oricând
că mă pot reîntoarce curând
că peste zi se face seară
că peste mâna ta vine o şuviţă fugară
că zmeele se ridică trase de copiii care aleargă
că un ţipăt te ţine legată de mine
că sângele muşchii umorile mele oasele cristaline
vor încă o zi în care să meargă
alături de tine
am stat
am stat la masă cu tăcerea
eu vorbeam iar ea tăcea
am stat în pat cu fericirea
eu eram trist ea fericea
am stat mână în mână cu moartea
eu trăiam iar ea murea
am stat lângă dumnezeu
eu tăceam iar el murea
murea
murea
eu vorbeam iar ea tăcea
am stat în pat cu fericirea
eu eram trist ea fericea
am stat mână în mână cu moartea
eu trăiam iar ea murea
am stat lângă dumnezeu
eu tăceam iar el murea
murea
murea
tepul
pe poteca din luncă maria mergea cu grijă
se înţepase în talpă şi o durea
ion căra o legătură de ţăruşi
şi se gândea la ce mai arde soarele ăsta
vara
până vine seara
s-au întâlnit nas în nas
întâi surprinşi
apoi bucuroşi şi timizi
maria a roşit şi a lăsat ochii în pământ
ion era deja roşu şi stânjenit
şi-a aranjat legătura de ţăruşi pe umăr
şi a întrebat-o într-o doară
te-nţepaşi fă
mă înţepai ioane răspunse maria gânditoare
şi te doare fă
mă doare ioane
hai fă să-ţi scot ţepul zise ion
şi aruncă legătura de pe umăr
maria întinse piciorul şi ion îi trase repede
ţepul din talpă
gata fă zise el ţinând mai departe în mână
piciorul mariei
cerul era o hârtie albastră
pe care dumnezeu caligrafia subţire
cu litere de aur luate din icoane
te iubesc marie
te iubesc ioane
se înţepase în talpă şi o durea
ion căra o legătură de ţăruşi
şi se gândea la ce mai arde soarele ăsta
vara
până vine seara
s-au întâlnit nas în nas
întâi surprinşi
apoi bucuroşi şi timizi
maria a roşit şi a lăsat ochii în pământ
ion era deja roşu şi stânjenit
şi-a aranjat legătura de ţăruşi pe umăr
şi a întrebat-o într-o doară
te-nţepaşi fă
mă înţepai ioane răspunse maria gânditoare
şi te doare fă
mă doare ioane
hai fă să-ţi scot ţepul zise ion
şi aruncă legătura de pe umăr
maria întinse piciorul şi ion îi trase repede
ţepul din talpă
gata fă zise el ţinând mai departe în mână
piciorul mariei
cerul era o hârtie albastră
pe care dumnezeu caligrafia subţire
cu litere de aur luate din icoane
te iubesc marie
te iubesc ioane
transparenta
astăzi aerul e transparent
nu mai e smog fum pucioasă
nu mai coboară nori de găndaci
nu mai plouă cu broaşte peşti avioane de luptă
ciment meteoriţi prostie
un duh blând ocrotitor fratern pluteşte peste noi
o împăcare melancolică ne cuprinde cu braţe moi
de copilaş drăgălaş zulufat
zei binevoitori ne zâmbesc ne îmbrăţişează
ne bat pe spate înţelegători
bărbaţii râd fericiţi
femeile zâmbesc în spatele voaletelor colorate
copiii chicotesc aleargă după fluturi culeg floricele
astăzi e ziua de ieri
nu mai e smog fum pucioasă
nu mai coboară nori de găndaci
nu mai plouă cu broaşte peşti avioane de luptă
ciment meteoriţi prostie
un duh blând ocrotitor fratern pluteşte peste noi
o împăcare melancolică ne cuprinde cu braţe moi
de copilaş drăgălaş zulufat
zei binevoitori ne zâmbesc ne îmbrăţişează
ne bat pe spate înţelegători
bărbaţii râd fericiţi
femeile zâmbesc în spatele voaletelor colorate
copiii chicotesc aleargă după fluturi culeg floricele
astăzi e ziua de ieri
ordine in haos
există ordine în univers
dezordinea aleatoriul imprevizibilul
confuzia haosul ura
sunt spatele covorului
asta vedem asta trăim cu asta ne alegem
opera de artă covorul suplu
e doar de dumnezeu văzut
când singur trist desculţ himeric îl străbate
zi după zi
şi moarte după moarte
dezordinea aleatoriul imprevizibilul
confuzia haosul ura
sunt spatele covorului
asta vedem asta trăim cu asta ne alegem
opera de artă covorul suplu
e doar de dumnezeu văzut
când singur trist desculţ himeric îl străbate
zi după zi
şi moarte după moarte
romanta tarzie pentru un gramofon stricat
india ai ochii înnoptaţi ca smoala
părul negru atârnă până la podea
dacă vreau să-l simt în mâna mea
mă loveşti leoaică sălbatecă cu gheara
india inima ta e o rană deschisă
când mergi picuri sânge pe dalele goale
din dale răsar garoafe mortale
flori de otravă din trupul tău prelinsă
india ai gura sângerie
umbra alungită ţi-e găteală
sânii tăi sunt auroră boreală
ursul polar te linge pe călcâie
india de dorul tău vin păsări migratoare
pe munte noaptea lupi besmetici urlă
mrenele albe curg şuvoi pe gârlă
în urma ta se sinucid sinistre macarale
india omoară-mă şi-ngroapă-mă sub pulpă
decât să-mi fie viaţa dulce-amară
iubirea mea neostoit să dea pe dinafară
mai bine să zac mort la tine-n vulvă
părul negru atârnă până la podea
dacă vreau să-l simt în mâna mea
mă loveşti leoaică sălbatecă cu gheara
india inima ta e o rană deschisă
când mergi picuri sânge pe dalele goale
din dale răsar garoafe mortale
flori de otravă din trupul tău prelinsă
india ai gura sângerie
umbra alungită ţi-e găteală
sânii tăi sunt auroră boreală
ursul polar te linge pe călcâie
india de dorul tău vin păsări migratoare
pe munte noaptea lupi besmetici urlă
mrenele albe curg şuvoi pe gârlă
în urma ta se sinucid sinistre macarale
india omoară-mă şi-ngroapă-mă sub pulpă
decât să-mi fie viaţa dulce-amară
iubirea mea neostoit să dea pe dinafară
mai bine să zac mort la tine-n vulvă
pe plaja
pe plajă trupuri de adolescenţi se rostogolesc
valuri valuri de mare se ciocnesc
cu braţele întinse rup din mare
marea se clatină recunoscătoare
adolescenţii se rotesc în cercuri concentrice pe plajă
închipuie stropi închipuie vrajă
iau naştere animale ciudate
din trupuri bronzate
sirene fachiri cămile cocoşate
stârci ornitorinci cioburi de sticlă pisate
aruncă din ochi adolescente stresate
vâltoarea de oameni dezbrăcaţi încearcă să mă înece
eu mă aplec şi valul peste mine trece
mă prind de un sân de un şold de o buză răsfrântă
dacă mor acum trupul meu va deveni o pagină ruptă
dintr-o carte din care copiii goi au făcut în joacă
o bărcuţă o mânăstire de maici şi o toacă
valuri valuri de mare se ciocnesc
cu braţele întinse rup din mare
marea se clatină recunoscătoare
adolescenţii se rotesc în cercuri concentrice pe plajă
închipuie stropi închipuie vrajă
iau naştere animale ciudate
din trupuri bronzate
sirene fachiri cămile cocoşate
stârci ornitorinci cioburi de sticlă pisate
aruncă din ochi adolescente stresate
vâltoarea de oameni dezbrăcaţi încearcă să mă înece
eu mă aplec şi valul peste mine trece
mă prind de un sân de un şold de o buză răsfrântă
dacă mor acum trupul meu va deveni o pagină ruptă
dintr-o carte din care copiii goi au făcut în joacă
o bărcuţă o mânăstire de maici şi o toacă
mastodonti in ploaie
caustică ploaie îmi cade în faţă
în spate îmi ninge infecte noroaie
din ploaia acidă mastodonţi se înalţă
zăpada-i pătată de impudice zoaie
păroşii elefanţi mă iau la trântă
mă aruncă cu colţii albi în aer
e un viol voinţa mi-e înfrântă
cu umbrele din ploaie mă încaier
pânze murdare aruncă peste mine ploaia
mă zbat să scap din uda încercuire
un cititor întoarce grăbit foaia
nu a văzut că plâng aude doar o tânguire
în spate îmi ninge infecte noroaie
din ploaia acidă mastodonţi se înalţă
zăpada-i pătată de impudice zoaie
păroşii elefanţi mă iau la trântă
mă aruncă cu colţii albi în aer
e un viol voinţa mi-e înfrântă
cu umbrele din ploaie mă încaier
pânze murdare aruncă peste mine ploaia
mă zbat să scap din uda încercuire
un cititor întoarce grăbit foaia
nu a văzut că plâng aude doar o tânguire
fulg de nea
fulg de nea fulg de nea
cazi ca o piatră în calea mea
cu ură îmi cazi în gură
aisberg molâu te furişezi pe la ceafă
îmi cazi în ochi
ca un glonţ rece de deochi
ai ca şi mine o structură simetrică
excrescenţe pentagonale
şi o aplecare spre pictura abstractă
performantă
executată cu lapte proaspăt de virgine
gravide
guralive
execrabil de pure
mame de-a pururi
iubite de bieţi copii nenăscuţi
de fapt bărbaţi inhibaţi
fulg de nea
cazi ca o piatră în calea mea
tu bebe mic de ninsoare
vei deveni un om de zăpadă hidos
păros băşinos
un urangutan cu o bere în mână
cu ochii beliţi la emisiuni cu o zână
fulg de nea
fulg de nea
cazi ca o piatră în calea mea
cu ură îmi cazi în gură
aisberg molâu te furişezi pe la ceafă
îmi cazi în ochi
ca un glonţ rece de deochi
ai ca şi mine o structură simetrică
excrescenţe pentagonale
şi o aplecare spre pictura abstractă
performantă
executată cu lapte proaspăt de virgine
gravide
guralive
execrabil de pure
mame de-a pururi
iubite de bieţi copii nenăscuţi
de fapt bărbaţi inhibaţi
fulg de nea
cazi ca o piatră în calea mea
tu bebe mic de ninsoare
vei deveni un om de zăpadă hidos
păros băşinos
un urangutan cu o bere în mână
cu ochii beliţi la emisiuni cu o zână
fulg de nea
fulg de nea
comanda la mine
în jur sunt turnuri de veghe
şanţuri concentrice pline cu smoală fierbinte
cratere săpate de obuze alcaline
nu mai e mult până la tine
dar nu ajung
în spate berbeci în poartă împung
ura strigă mulţimea de scutieri
ura strigă mulţimea de arcaşi
ura strigă mulţimea de femei isterice
panicate excitate
chipul meu e împietrit impasibil
de nerecunoscut
când dau ordinul de atac
te trimit la moarte soldat
săgeata albastră spre tine vine
sfârâind în aerul rece
o vei opri cu pieptul cu inima cu plămânii
cu viaţa ta jalnică
vei deveni general după moarte
voi depune coroane de sârmă ghimpată
la mormântul tău frate
şanţuri concentrice pline cu smoală fierbinte
cratere săpate de obuze alcaline
nu mai e mult până la tine
dar nu ajung
în spate berbeci în poartă împung
ura strigă mulţimea de scutieri
ura strigă mulţimea de arcaşi
ura strigă mulţimea de femei isterice
panicate excitate
chipul meu e împietrit impasibil
de nerecunoscut
când dau ordinul de atac
te trimit la moarte soldat
săgeata albastră spre tine vine
sfârâind în aerul rece
o vei opri cu pieptul cu inima cu plămânii
cu viaţa ta jalnică
vei deveni general după moarte
voi depune coroane de sârmă ghimpată
la mormântul tău frate
geografie
peste marea moartă
se aşeaz-o poartă
în ierusalim
creşte un măslin
peste betleem
zboară un blestem
în ghetsimani
vin urangutanii
sus pe golgota
se deschide bolta
dinspre israel
se coboară El
se aşeaz-o poartă
în ierusalim
creşte un măslin
peste betleem
zboară un blestem
în ghetsimani
vin urangutanii
sus pe golgota
se deschide bolta
dinspre israel
se coboară El
aur si argint
trebuie să vezi asta
spuse îngerul
arătând cu aripa un grup de greieri
care închipuiau litere
i-am împrăştiat cu piciorul
am netezit locul şi cu un băţ
am desenat o cruce ca un semn
pe harta comorii
am scos cazmaua militară
pe care o ţin tot timpul în veston
în dreptul inimii
la miezul nopţii a apărut prima scânteiere
am săpat în grămada de aur
am împrăştiat-o în jur
aveam în gură praf de aur
în păr în gene
de departe arătam ca o pasăre
strălucitoare
în zori lunetistul şi-a trimis glonţul
părea de argint
în lumina soarelui care răsărea
pentru ultima oară
spuse îngerul
arătând cu aripa un grup de greieri
care închipuiau litere
i-am împrăştiat cu piciorul
am netezit locul şi cu un băţ
am desenat o cruce ca un semn
pe harta comorii
am scos cazmaua militară
pe care o ţin tot timpul în veston
în dreptul inimii
la miezul nopţii a apărut prima scânteiere
am săpat în grămada de aur
am împrăştiat-o în jur
aveam în gură praf de aur
în păr în gene
de departe arătam ca o pasăre
strălucitoare
în zori lunetistul şi-a trimis glonţul
părea de argint
în lumina soarelui care răsărea
pentru ultima oară
deoparte si de alta, deasupra si departe
strada e veche
casele trec lent
una în alta
deoparte şi de alta
la ferestre copii diformi
urmăresc picăturile de ploaie
sub gutui se descompun câinii legaţi
pe sârme corpuri goale
flutură prinse în cârlige
fâşii
norii atârnă de streşini
tu îmi zâmbeşti
prin gemuleţul de la uşă
mă ridic brusc
ca un balon cu heliu
deasupra străzii
deasupra oraşului
deasupra pământului
departe
casele trec lent
una în alta
deoparte şi de alta
la ferestre copii diformi
urmăresc picăturile de ploaie
sub gutui se descompun câinii legaţi
pe sârme corpuri goale
flutură prinse în cârlige
fâşii
norii atârnă de streşini
tu îmi zâmbeşti
prin gemuleţul de la uşă
mă ridic brusc
ca un balon cu heliu
deasupra străzii
deasupra oraşului
deasupra pământului
departe
amalgam
marea
soare
pescăruşi
din apă ies încolonaţi înecaţii
lumea de pe plajă aleargă îngrozită
libărci monstruoase morţii
se împrăştie pe străzi
în hoteluri
în restaurante
după un timp
nu-i mai recunoşti
doar câteodată
întâlneşti
întinsă impudic pe un chip
privirea moartă
soare
pescăruşi
din apă ies încolonaţi înecaţii
lumea de pe plajă aleargă îngrozită
libărci monstruoase morţii
se împrăştie pe străzi
în hoteluri
în restaurante
după un timp
nu-i mai recunoşti
doar câteodată
întâlneşti
întinsă impudic pe un chip
privirea moartă
Inducerea in eroare a inamicului
pentru a câştiga bătălia
e necesară camuflarea
intenţiilor
oamenilor
clădirilor
armelor
se vor aşeza în faţa soldaţilor oglinzi
clădirile se vor acoperi cu iarbă de mare
armele se vor ascunde sub faldurile robelor albe
vom părea paşnici
amabili
incolori
le vom trimite în dar
cai uriaşi făuriţi din aur
îi vom înconjura cu dragostea noastră
le vom boteza copiii nenăscuţi
femeile noastre le vor turna vinul în pahare
le vom împărţi simulacre de fericire
de viaţă
de iubire
apoi în ultima noapte de august
în ultima noapte a milosteniei noastre
a îndurării noastre
a ispăşirii noastre
în noaptea în care ne vom pierde
sufletele noastre nemuritoare
vom declanşa
MĂCELUL
e necesară camuflarea
intenţiilor
oamenilor
clădirilor
armelor
se vor aşeza în faţa soldaţilor oglinzi
clădirile se vor acoperi cu iarbă de mare
armele se vor ascunde sub faldurile robelor albe
vom părea paşnici
amabili
incolori
le vom trimite în dar
cai uriaşi făuriţi din aur
îi vom înconjura cu dragostea noastră
le vom boteza copiii nenăscuţi
femeile noastre le vor turna vinul în pahare
le vom împărţi simulacre de fericire
de viaţă
de iubire
apoi în ultima noapte de august
în ultima noapte a milosteniei noastre
a îndurării noastre
a ispăşirii noastre
în noaptea în care ne vom pierde
sufletele noastre nemuritoare
vom declanşa
MĂCELUL
Clubul celor dati afara de la Rocada
Trei personaje discută în timp ce rup iarba cu dinţii:
- am fost dat afară de la Rocada...
- ce-ai făcut?
- n-am pus o poezie...
- de ce?
- de-al dracu' !
- atunci de ce ai mai intrat?
- de tâmpit! da' tu?
- n-am pus poză...
- de ce?
- de 'oţ!
- şi de ce ai mai intrat?
- ca să mă aflu în treabă. da' tu?
- eu am pus şi poză şi poezie şi tot m-a dat afară!
- de ce?
- de tâmpit!
- atunci de ce ai mai intrat?
- aveam unele dubii...
Cele trei personaje se îndepărtează agale, paşnic,
dispărând în ceaţă...
Sfârşit
- am fost dat afară de la Rocada...
- ce-ai făcut?
- n-am pus o poezie...
- de ce?
- de-al dracu' !
- atunci de ce ai mai intrat?
- de tâmpit! da' tu?
- n-am pus poză...
- de ce?
- de 'oţ!
- şi de ce ai mai intrat?
- ca să mă aflu în treabă. da' tu?
- eu am pus şi poză şi poezie şi tot m-a dat afară!
- de ce?
- de tâmpit!
- atunci de ce ai mai intrat?
- aveam unele dubii...
Cele trei personaje se îndepărtează agale, paşnic,
dispărând în ceaţă...
Sfârşit
experimentul Dacia
.încep un experiment pe care l-am botezat Dacia, numele unui
regat dispărut. plec de la premiza extrem de simplu de înţeles
că dacă ceva există are o cauză şi dacă are o cauză aceasta îi
este exterioară şi deci acel ceva nu poate exista din proprie
iniţiativă. din acest moment dispare o mare, neasemuită prostie:
Liberul Arbitru! aşa cum fatalitatea a făcut să dispară Dacia, după
acelaşi model se desfăşoară orice proces din univers, inclusiv viaţa
noastră. experimentul constă în a aduna o mână de oameni care
pot susţine această teorie care mie mi se pare simplă dar care este
respinsă de majoritatea populaţiei planetare. acum este în vogă
teoria universului pulsatoriu care se apropie de adevăr dar sfârşeşte
butaforic cu un timp care se desfăşoară invers. dacă vom accepta
un lucru care era cunoscut ţăranilor noştri, că totul s-a întâmplat
deja, că totul e 'scris', vom putea atunci arunca un ochi în spatele
cortinei, acolo unde stau Păpuşarii. invit alături de mine oameni
care pot declanşa schimbarea unui mod de a privi lumea, pot
declanşa schimbarea lumii. Începe Experimentul Dacia! haideţi să demonstrăm
că viitorul s-a întâmplat deja, că nu există liberul arbitru, că acţionăm pe coordonate
deja trasate. înţelege cineva despre ce vorbesc? consecinţele pot fi nebănuite. C.
regat dispărut. plec de la premiza extrem de simplu de înţeles
că dacă ceva există are o cauză şi dacă are o cauză aceasta îi
este exterioară şi deci acel ceva nu poate exista din proprie
iniţiativă. din acest moment dispare o mare, neasemuită prostie:
Liberul Arbitru! aşa cum fatalitatea a făcut să dispară Dacia, după
acelaşi model se desfăşoară orice proces din univers, inclusiv viaţa
noastră. experimentul constă în a aduna o mână de oameni care
pot susţine această teorie care mie mi se pare simplă dar care este
respinsă de majoritatea populaţiei planetare. acum este în vogă
teoria universului pulsatoriu care se apropie de adevăr dar sfârşeşte
butaforic cu un timp care se desfăşoară invers. dacă vom accepta
un lucru care era cunoscut ţăranilor noştri, că totul s-a întâmplat
deja, că totul e 'scris', vom putea atunci arunca un ochi în spatele
cortinei, acolo unde stau Păpuşarii. invit alături de mine oameni
care pot declanşa schimbarea unui mod de a privi lumea, pot
declanşa schimbarea lumii. Începe Experimentul Dacia! haideţi să demonstrăm
că viitorul s-a întâmplat deja, că nu există liberul arbitru, că acţionăm pe coordonate
deja trasate. înţelege cineva despre ce vorbesc? consecinţele pot fi nebănuite. C.
viitorul exista deja
orice alegere aţi face acum aţi făcut-o deja. chiar dacă daţi
cu banul, banul deja a picat pe o anumită faţă. teoria viitorului
probabilistic, a viitorului potenţial sunt gogoriţe menite să
mângâie amorul propriu. căutaţi semnele. puteţi descoperi
cu câtă înverşunare se luptă fiecare să-şi împlinească destinul
chiar dacă acesta se vede cu ochiul liber că va fi dezastruos.
viitorul, existând deja, devine cauză pentru prezent şi nu
efect generat de o cauză din prezent. un accident de maşină
în care moare un om nu a fost determinat de acţiunile acelui
om. existenţa accidentului în viitor a determinat ca alegerile
acelui om, toată viaţa lui, să ducă inevitabil la împlinirea
destinului. oamenii care nu s-au născut încă au trăit şi au
murit deja şi acest lucru nu îl poate schimba nimeni. C.
cu banul, banul deja a picat pe o anumită faţă. teoria viitorului
probabilistic, a viitorului potenţial sunt gogoriţe menite să
mângâie amorul propriu. căutaţi semnele. puteţi descoperi
cu câtă înverşunare se luptă fiecare să-şi împlinească destinul
chiar dacă acesta se vede cu ochiul liber că va fi dezastruos.
viitorul, existând deja, devine cauză pentru prezent şi nu
efect generat de o cauză din prezent. un accident de maşină
în care moare un om nu a fost determinat de acţiunile acelui
om. existenţa accidentului în viitor a determinat ca alegerile
acelui om, toată viaţa lui, să ducă inevitabil la împlinirea
destinului. oamenii care nu s-au născut încă au trăit şi au
murit deja şi acest lucru nu îl poate schimba nimeni. C.
fotografii
toate fotografiile au în ele ceva morbid. aţi observat că
imediat ce ai făcut o fotografie aceasta are un aer nostalgic?
uite, aşa eram eu acum 5 minute, anul trecut, acum 20
de ani. poza asta va rămâne după ce mor, am murit şi
poza asta arată un om care nu mai e... pozele sunt cadre
din filmul vieţii noastre. tehnologic, se va putea face poze
din viitor. cum le vom privi? dacă am avea o poză de la
propria noastră înmormântare, cu ce sentimente am
privi-o? ce reacţie vom avea contemplând un set de poze
din viaţa noastră viitoare? cum va schimba lumea
această tehnologie? va fi un colaps sau o deschidere?
acum e o taină dar atunci vom face o poză în viitor şi
vom afla imediat.
imediat ce ai făcut o fotografie aceasta are un aer nostalgic?
uite, aşa eram eu acum 5 minute, anul trecut, acum 20
de ani. poza asta va rămâne după ce mor, am murit şi
poza asta arată un om care nu mai e... pozele sunt cadre
din filmul vieţii noastre. tehnologic, se va putea face poze
din viitor. cum le vom privi? dacă am avea o poză de la
propria noastră înmormântare, cu ce sentimente am
privi-o? ce reacţie vom avea contemplând un set de poze
din viaţa noastră viitoare? cum va schimba lumea
această tehnologie? va fi un colaps sau o deschidere?
acum e o taină dar atunci vom face o poză în viitor şi
vom afla imediat.
treptele constiintei dupa Hawkins
1 __ Ruşinea
2 __ Vina
3 __ Apatia
4 __ Durerea
5 __ Frica
6 __ Dorinţa
7 __ Mânia
8 __ Mândria
9 __ Curajul
10 _ Neutralitatea
11 _ Bunăvoinţa
12 _ Acceptarea
13 _ Raţiunea
14 _ Iubirea
15 _ Bucuria
16 _ Pacea
17 _ Iluminarea
un om într-un anumit moment al vieţii se află pe una din aceste trepte
ale conştiinţei şi acţionează în consecinţă. după ce am aflat de această
scală m-am poziţionat pe ea şi totodată mi-am explicat diferenţele de
mentalitate dintre mine şi persoanele cunoscute. tu pe care treaptă te
afli acum?
2 __ Vina
3 __ Apatia
4 __ Durerea
5 __ Frica
6 __ Dorinţa
7 __ Mânia
8 __ Mândria
9 __ Curajul
10 _ Neutralitatea
11 _ Bunăvoinţa
12 _ Acceptarea
13 _ Raţiunea
14 _ Iubirea
15 _ Bucuria
16 _ Pacea
17 _ Iluminarea
un om într-un anumit moment al vieţii se află pe una din aceste trepte
ale conştiinţei şi acţionează în consecinţă. după ce am aflat de această
scală m-am poziţionat pe ea şi totodată mi-am explicat diferenţele de
mentalitate dintre mine şi persoanele cunoscute. tu pe care treaptă te
afli acum?
omul corabie
Omul Corabie are multe catarge
pânze umflate de vânt şi la pupa
ancore grele de fier
tunuri de bronz
şi ghiulelele negre din fontă
taie în mare lungi coridoare
în care bărci şi corăbii mai mici se scufundă
oamenii barcă vâslesc toată viaţa
pământ e în zare sau poate-un miraj
omul plută şi-a pus cămaşa velă
şi se roagă
omul buştean e dus de ape fără împotrivire
rostogolit pe-o plajă va încălzi o noapte
şi Robinson Crusoe va scrie în jurnal
pânze umflate de vânt şi la pupa
ancore grele de fier
tunuri de bronz
şi ghiulelele negre din fontă
taie în mare lungi coridoare
în care bărci şi corăbii mai mici se scufundă
oamenii barcă vâslesc toată viaţa
pământ e în zare sau poate-un miraj
omul plută şi-a pus cămaşa velă
şi se roagă
omul buştean e dus de ape fără împotrivire
rostogolit pe-o plajă va încălzi o noapte
şi Robinson Crusoe va scrie în jurnal
insectar
poezia pe internet este ca un fluture minunat
care se aşează o clipă în faţa noastră pe o floare
bate din aripi
şi apoi se pierde printre copaci
dacă dorim să-l revedem
îl regăsim
la fel de magnific
dar mort
fixat cu un ac în insectar
bateţi din aripi şi împrăştiaţi culori
irepetabila şi fugitiva clipă
ne hrăneşte şi ne apropie de Dumnezeu
care se aşează o clipă în faţa noastră pe o floare
bate din aripi
şi apoi se pierde printre copaci
dacă dorim să-l revedem
îl regăsim
la fel de magnific
dar mort
fixat cu un ac în insectar
bateţi din aripi şi împrăştiaţi culori
irepetabila şi fugitiva clipă
ne hrăneşte şi ne apropie de Dumnezeu
dialog in oglinda
de unde ştii când vine?
îi vezi
câţi?
doi
ăla cu ciocanul?
şi ăla cu aripi
care e primul?
cu aripi
îl vezi?
se uită la tine
da' tu îl vezi?
într-un fel... se uită la tine
da' cu ciocanul... de ce?
lovitura de graţie
doare?
...
ăla cu aripi...
da
ce face?
se uită la tine
atât?
atât
doare?
...
pe urmă?
pe urmă pleci cu ăla cu aripi
unde?
acolo
e bine?
depinde
de cine?
de tine
ce să fac?
plângi
să-mi plâng de milă?
...
să regret?
...
de ce dracu să plâng?
despărţirea
doare?
...
...
o să-ţi fie sete
sete?
sete de viaţă
şi plâng?
o să plângi
bine, dar lumina?
...
tunelul?
prostii, doar sete
dar unii...?
ce?
unii,acolo, sunt fericiţi
ai băut aici?
da
o să-ţi fie sete
ei n-au băut?
nu
cum dracu?
s-au lipsit
s-au lipsit?
da
se poate?
da
dar dacă mă lipsesc de tot?
nu se poate aşa
de ce?
trebuie să-l laşi pe ăla cu ciocanul. vine când vrea el nu când vrei tu
dar pot să fac ce vreau cu viaţa mea
tu nu eşti acolo. în tine e altcineva
şi eu?
personalitate multiplă, delir, etc.
dar eu sunt eu
care eu? mâine eşti altul, poimâine altul şi tot aşa
şi atunci cine pleacă?
ăla din tine: altcineva
şi eu?
tu? care tu?
eu!
tu eşti altcineva
îi vezi
câţi?
doi
ăla cu ciocanul?
şi ăla cu aripi
care e primul?
cu aripi
îl vezi?
se uită la tine
da' tu îl vezi?
într-un fel... se uită la tine
da' cu ciocanul... de ce?
lovitura de graţie
doare?
...
ăla cu aripi...
da
ce face?
se uită la tine
atât?
atât
doare?
...
pe urmă?
pe urmă pleci cu ăla cu aripi
unde?
acolo
e bine?
depinde
de cine?
de tine
ce să fac?
plângi
să-mi plâng de milă?
...
să regret?
...
de ce dracu să plâng?
despărţirea
doare?
...
...
o să-ţi fie sete
sete?
sete de viaţă
şi plâng?
o să plângi
bine, dar lumina?
...
tunelul?
prostii, doar sete
dar unii...?
ce?
unii,acolo, sunt fericiţi
ai băut aici?
da
o să-ţi fie sete
ei n-au băut?
nu
cum dracu?
s-au lipsit
s-au lipsit?
da
se poate?
da
dar dacă mă lipsesc de tot?
nu se poate aşa
de ce?
trebuie să-l laşi pe ăla cu ciocanul. vine când vrea el nu când vrei tu
dar pot să fac ce vreau cu viaţa mea
tu nu eşti acolo. în tine e altcineva
şi eu?
personalitate multiplă, delir, etc.
dar eu sunt eu
care eu? mâine eşti altul, poimâine altul şi tot aşa
şi atunci cine pleacă?
ăla din tine: altcineva
şi eu?
tu? care tu?
eu!
tu eşti altcineva
Ruptura
îţi aminteşti...?
purtam acelaşi ceas
aceleaşi haine
tu te tundeai ca mine
eu vorbeam ca tine
am fost prea mult timp împreună
ca doi fraţi siamezi
iubeam amândoi aceeaşi femeie
tu îndrăzneai
eu eram reticent
tu erai exuberant
eu scriam noaptea poezii
când le-ai citit
( erau ascunse după un dulap )
te-ai îngrozit
m-ai privit cu ură
şi m-ai îmtrebat printre dinţi:
ăsta sunt eu...?
purtam acelaşi ceas
aceleaşi haine
tu te tundeai ca mine
eu vorbeam ca tine
am fost prea mult timp împreună
ca doi fraţi siamezi
iubeam amândoi aceeaşi femeie
tu îndrăzneai
eu eram reticent
tu erai exuberant
eu scriam noaptea poezii
când le-ai citit
( erau ascunse după un dulap )
te-ai îngrozit
m-ai privit cu ură
şi m-ai îmtrebat printre dinţi:
ăsta sunt eu...?
zeite pangarite
te-ai gândit vreodată Victore
că femeile vor să fie bătute
violate
târâte de păr în curte
pălmuite sub ochii vecinilor
cu hainele smulse
nasturii împrăştiaţi
chiloţii rupţi
acceptând cu recunoştinţă picioare în burtă...?
aşa restabilesc ele ordinea primordială
în care bărbaţii sunt zeii iar femeile
zeiţe fecioare pângărite
care primesc în pântec sămânţa ruşinii
că femeile vor să fie bătute
violate
târâte de păr în curte
pălmuite sub ochii vecinilor
cu hainele smulse
nasturii împrăştiaţi
chiloţii rupţi
acceptând cu recunoştinţă picioare în burtă...?
aşa restabilesc ele ordinea primordială
în care bărbaţii sunt zeii iar femeile
zeiţe fecioare pângărite
care primesc în pântec sămânţa ruşinii
totul despre Eva
o să-ţi spun, Victore, despre femei...
un fluture ieşit din crisalidă îşi desface
aripile pliate şi deodată lumea se umple de
culoare o femeie se desface din ea însăşi
şi deodată timpul mersul lucrurilor încetează
există doar ea şi lumina
atunci trebuie să fie prezent un bărbat să o vadă
să o adulmece să-i atingă cu fruntea picioarele.
se face linişte, Victore, pe lume e o singură
femeie, Eva cea de început şi cea de la
sfârşitul timpului, mama fecioară, sfânta
sfintelor, atunci o vezi Victore, dacă ai noroc,
dacă ai mare noroc, pe Ea. apoi devine femeia
ta mama ta iubita sora fiica ta femeia de la ghişeul
de la gară.
vezi tu, Victore, foarte puţini bărbaţi au norocul
să fie la capătul de unde începe lumina
şi foarte puţine femei au norocul să lumineze
culcate pe un braţ păros de bărbat
un fluture ieşit din crisalidă îşi desface
aripile pliate şi deodată lumea se umple de
culoare o femeie se desface din ea însăşi
şi deodată timpul mersul lucrurilor încetează
există doar ea şi lumina
atunci trebuie să fie prezent un bărbat să o vadă
să o adulmece să-i atingă cu fruntea picioarele.
se face linişte, Victore, pe lume e o singură
femeie, Eva cea de început şi cea de la
sfârşitul timpului, mama fecioară, sfânta
sfintelor, atunci o vezi Victore, dacă ai noroc,
dacă ai mare noroc, pe Ea. apoi devine femeia
ta mama ta iubita sora fiica ta femeia de la ghişeul
de la gară.
vezi tu, Victore, foarte puţini bărbaţi au norocul
să fie la capătul de unde începe lumina
şi foarte puţine femei au norocul să lumineze
culcate pe un braţ păros de bărbat
marți, 1 iunie 2010
Bucolică
la marginea pădurii de liliac
au ieşit ţăranii în frac
cu ie şi iţari pe dedesubt
au zburat peste podul cel rupt
dansează menuete şi recită sonete
cântă gavote la orga din grote
peste ei coboară o lumină bizară
de sus le zâmbeşte dumnezeu ca un peşte
fecioare zglobii în rochii fistichii
aleargă cu cerbii pe la firul ierbii
numai o fecioară goală şi tristă
adună petale de flori în batistă
inorogi pintenogi pasc în poieniţe
în lac se scaldă două şoimăriţe
ascunşi după un tei maria şi matei
culcă margaretele ca să-şi facă mendrele
spre seară se aprind focuri în lună
sileni beţi cântă cu fete de mână
ielele fură feciori şi pe margine
plouă cu licurici în imagine
maria adoarme pe mâna lui matei
îngeraşii roz coboară din tei
peste pădure în noaptea răcoroasă
zboară o femeie drapată c-o coasă
au ieşit ţăranii în frac
cu ie şi iţari pe dedesubt
au zburat peste podul cel rupt
dansează menuete şi recită sonete
cântă gavote la orga din grote
peste ei coboară o lumină bizară
de sus le zâmbeşte dumnezeu ca un peşte
fecioare zglobii în rochii fistichii
aleargă cu cerbii pe la firul ierbii
numai o fecioară goală şi tristă
adună petale de flori în batistă
inorogi pintenogi pasc în poieniţe
în lac se scaldă două şoimăriţe
ascunşi după un tei maria şi matei
culcă margaretele ca să-şi facă mendrele
spre seară se aprind focuri în lună
sileni beţi cântă cu fete de mână
ielele fură feciori şi pe margine
plouă cu licurici în imagine
maria adoarme pe mâna lui matei
îngeraşii roz coboară din tei
peste pădure în noaptea răcoroasă
zboară o femeie drapată c-o coasă
În padoc la Răcoasa
în padoc la răcoasa
unde-şi are iulică_casa
se învârt trei iepe
pregătite să fete
îngerii vin falduri falduri
se-nşiră pe ulucile de la garduri
iulică deschide fereastra
şi aruncă după ei cu glastra
îngerii fac semne deşucheate
râd de iulică şi în jur le pluteşte
un miros greu de peşte
un înger sfios coboară lin
aşează cu grijă o floare de crin
în mâna neagră şi muncită
pe care i-o-ntinde iulică
iepele aleargă şi nechează speriate
iulică cu naiul le fluieră şoapte
se opresc tremurând şi din picioare
fată câte un mânz fiecare
în padocul de la răcoasa
unde-şi are iulică_casa
s-au născut trei mânji înstelaţi
la care dacă te uiţi bine
vezi o lumină care vine
de la Tine
unde-şi are iulică_casa
se învârt trei iepe
pregătite să fete
îngerii vin falduri falduri
se-nşiră pe ulucile de la garduri
iulică deschide fereastra
şi aruncă după ei cu glastra
îngerii fac semne deşucheate
râd de iulică şi în jur le pluteşte
un miros greu de peşte
un înger sfios coboară lin
aşează cu grijă o floare de crin
în mâna neagră şi muncită
pe care i-o-ntinde iulică
iepele aleargă şi nechează speriate
iulică cu naiul le fluieră şoapte
se opresc tremurând şi din picioare
fată câte un mânz fiecare
în padocul de la răcoasa
unde-şi are iulică_casa
s-au născut trei mânji înstelaţi
la care dacă te uiţi bine
vezi o lumină care vine
de la Tine
Zenta
zenta a venit la mine din altă dimensiune
arată diafan ca o linie faţă de un burlan
când mică când mare zenta clipeşte punctişoare
toarce ca o pisică rânduleţe răzleţe
şi se agaţă nebuneşte de orişice peşte
zenta am întrebat-o eu eşti virgină
ea m-a privit pe mine pe tine şi pe Lună
a clipit punctişoare în zare şi mi-a răspuns
o o o o o o o o cu multe cuişoare
am sorbit din răspunsul ei ca dintr-un ceai de tei
când am febră şi mă doare o lingoare
trecătoare
arată diafan ca o linie faţă de un burlan
când mică când mare zenta clipeşte punctişoare
toarce ca o pisică rânduleţe răzleţe
şi se agaţă nebuneşte de orişice peşte
zenta am întrebat-o eu eşti virgină
ea m-a privit pe mine pe tine şi pe Lună
a clipit punctişoare în zare şi mi-a răspuns
o o o o o o o o cu multe cuişoare
am sorbit din răspunsul ei ca dintr-un ceai de tei
când am febră şi mă doare o lingoare
trecătoare
La Ceamurlia
la ceamurlia în cale
ciocârlia cântă de jale
o căruţă trasă de trei cai
merge pe apă şi vai
în urma ei vine ciorchine
mulţime de lume de bine
pe luca lu' matei
îl îngroapă
sub apă
clopotele vin după ei furişate
pelicanii ţin lumânările
muzica e-n stuful de foşnete
luca e coborât cu frânghiile
e lăsat acolo singur sub apă
şi el se face ştiucă vărgată
mesenii o mănâncă la parastas
beau cinstesc masa şi-nchină cupe de lut ars
la scaunul gol rămas de pripas
ciocârlia cântă de jale
o căruţă trasă de trei cai
merge pe apă şi vai
în urma ei vine ciorchine
mulţime de lume de bine
pe luca lu' matei
îl îngroapă
sub apă
clopotele vin după ei furişate
pelicanii ţin lumânările
muzica e-n stuful de foşnete
luca e coborât cu frânghiile
e lăsat acolo singur sub apă
şi el se face ştiucă vărgată
mesenii o mănâncă la parastas
beau cinstesc masa şi-nchină cupe de lut ars
la scaunul gol rămas de pripas
Cântec de dragoste moartă
şarpe albastru în amiază pluteşte
sânii tăi joacă feste feste
piciorul de sub fustă răsare
să moară maria lu' nae
de ciudă şi de urticare
pasăre galbenă pe gard se iţeşte
limba ta se mişcă drăceşte
scuipi miere şi de jind se taie
bărbaţii de rând la bătaie
hai sictir curvă de rădvan
apleacă-te să-ţi salte salba cu ban
ţuşti de gîtul meu pupăză stricată
să hodorogim pe pământ şi în ceruri
dragostea noastră moartă
sânii tăi joacă feste feste
piciorul de sub fustă răsare
să moară maria lu' nae
de ciudă şi de urticare
pasăre galbenă pe gard se iţeşte
limba ta se mişcă drăceşte
scuipi miere şi de jind se taie
bărbaţii de rând la bătaie
hai sictir curvă de rădvan
apleacă-te să-ţi salte salba cu ban
ţuşti de gîtul meu pupăză stricată
să hodorogim pe pământ şi în ceruri
dragostea noastră moartă
Regimul alimentar al aligatorilor argintii
în clandestinitate ţin în baie doi aligatori argintii
îi hrănesc cu broaşte, păsări, văduve vii
spinări de bătrânei singuratici, şopârle ca trase prin inel
ginerele vecinii, bucăţi din Lună, şoapte strânse noaptea din parcuri
huiduieli şi ovaţii, ştampile de vot folosite
ceasuri, dricuri şi cireşe de mai
când au crescut de-ajuns i-am învăţat să zboare
şi să scuipe flăcări
călare pe-amândoi trag după mine cerul
feriţi-vă din calea mea, am doi aligatori !
îi hrănesc cu broaşte, păsări, văduve vii
spinări de bătrânei singuratici, şopârle ca trase prin inel
ginerele vecinii, bucăţi din Lună, şoapte strânse noaptea din parcuri
huiduieli şi ovaţii, ştampile de vot folosite
ceasuri, dricuri şi cireşe de mai
când au crescut de-ajuns i-am învăţat să zboare
şi să scuipe flăcări
călare pe-amândoi trag după mine cerul
feriţi-vă din calea mea, am doi aligatori !
Iubire subliminală
te iubesc subliminal
aşa că nu vei şti niciodată
câte pajişti de flori ţi-am cules
craniile noastre se vor ciocni mute
ca scoicile bătute de valuri
nu-mi vei recunoaşte sărutul de culcare
în orbitele goale
vom locui sub acelaşi copac
vom împărţi acelaşi vis colorat
du-te-nainte mi-ai spus
deretică şi deschide ferestrele
eu priveam cum plantai
copaci coloraţi şi mă întrebam
dacă-ţi voi cunoaşte secretele
nu pot să plec, ţi-am răspuns
mi-e teamă că nu mă vei găsi
şi ni se vor topi unul lângă altul
scheletele
aşa că nu vei şti niciodată
câte pajişti de flori ţi-am cules
craniile noastre se vor ciocni mute
ca scoicile bătute de valuri
nu-mi vei recunoaşte sărutul de culcare
în orbitele goale
vom locui sub acelaşi copac
vom împărţi acelaşi vis colorat
du-te-nainte mi-ai spus
deretică şi deschide ferestrele
eu priveam cum plantai
copaci coloraţi şi mă întrebam
dacă-ţi voi cunoaşte secretele
nu pot să plec, ţi-am răspuns
mi-e teamă că nu mă vei găsi
şi ni se vor topi unul lângă altul
scheletele
Vis de ducă
urcă, mi-a spus mecanicul de pe locomotivă
urcă, mi-a spus o pasăre învoaltă
urcă, mi-ai spus întinzându-mi mâna
creierul meu se târa pe sub streşini
trenul e dus, pasărea moartă
c-un ultim gând mă ţii deasupra apei tulburi
trezeşte-te, îmi strigi
dar eu continui să visez locomotiva dusă
şi pasărea învoaltă
urcă, mi-a spus o pasăre învoaltă
urcă, mi-ai spus întinzându-mi mâna
creierul meu se târa pe sub streşini
trenul e dus, pasărea moartă
c-un ultim gând mă ţii deasupra apei tulburi
trezeşte-te, îmi strigi
dar eu continui să visez locomotiva dusă
şi pasărea învoaltă
Mâna albă
o mână albă lângă calea ferată
numărând cu o cală şină cu şină
o mână albă lângă treierătoare
numărând cu un spic bob cu bob
o mână albă cântărindu-mi
creierul în palmă
numărând circumvoluţiune
cu circumvoluţiune
o mână albă pe inima mea
numărând secundă cu secundă
o mănă albă
în mâna mea
numărând paşii
urmă cu urmă
numărând cu o cală şină cu şină
o mână albă lângă treierătoare
numărând cu un spic bob cu bob
o mână albă cântărindu-mi
creierul în palmă
numărând circumvoluţiune
cu circumvoluţiune
o mână albă pe inima mea
numărând secundă cu secundă
o mănă albă
în mâna mea
numărând paşii
urmă cu urmă
Semn
îmi sângeră din nou rănile vechi din palme
e semn că undeva adânc în univers
petru creţia recită eminescu
e semn că undeva adânc în univers
petru creţia recită eminescu
Delirul grandorii
prin oricare ochi
Dumnezeu se uită la mine batjocoritor
uite o trestie gânditoare...
ce delir al grandorii
ce băşică umflată şi răsuflată...
am să schimb lumea, zise piatra
în timp ce grohotişul se rostogolea la vale
Dumnezeu se uită la mine batjocoritor
uite o trestie gânditoare...
ce delir al grandorii
ce băşică umflată şi răsuflată...
am să schimb lumea, zise piatra
în timp ce grohotişul se rostogolea la vale
Flori de salcâm
departe departe de ziua de mâine
viori sparte de-a lungul drumului
cât să mai ducă omul
din zare se apropie norii
praf şi durere
animale bolnave şi oameni
în autobuze
cirezi de nori şi o lumină care
se stinge încet
groaza îi cuprinde cu haina nepăsării
nu ne spune nimeni nimic
despre ce e vorba ?
metafore alambicate şi nici un răspuns
praful acoperă totul
iarba murdară e ruptă cu poftă de vite
o femeie târăşte un lanţ şi cu mâna la gură
priveşte cu teamă coarnele vacii
ce strălucesc poleite cu aur
unde eşti ? unde eşti ? se aude corul tăcut
al copiilor nopţii
Dumnezeu îi mângâie trist şi mirosul
florilor de salcâm
se împrăştie peste lume
viori sparte de-a lungul drumului
cât să mai ducă omul
din zare se apropie norii
praf şi durere
animale bolnave şi oameni
în autobuze
cirezi de nori şi o lumină care
se stinge încet
groaza îi cuprinde cu haina nepăsării
nu ne spune nimeni nimic
despre ce e vorba ?
metafore alambicate şi nici un răspuns
praful acoperă totul
iarba murdară e ruptă cu poftă de vite
o femeie târăşte un lanţ şi cu mâna la gură
priveşte cu teamă coarnele vacii
ce strălucesc poleite cu aur
unde eşti ? unde eşti ? se aude corul tăcut
al copiilor nopţii
Dumnezeu îi mângâie trist şi mirosul
florilor de salcâm
se împrăştie peste lume
Lumina orbitoare a celor doi sori
craniul meu este o peşteră
cu bizoni pictaţi şi mari stalactite
lacuri adânci în care se zăresc
oasele urşilor vânaţi cu pietre ascuţite
sălbaticul care o locuieşte
doarme pe o prispă de lemn
lângă fereastra săpată în piatră
coboară în fiecare dimineaţă
pe funii cu meşteşug împletite
în locul ascuns unde bate inima mea
scotoceşte în lăzile pline de hărţi prăfuite
caută ieşirea secretă care îl va duce afară
în lumina orbitoare a celor doi sori
cu bizoni pictaţi şi mari stalactite
lacuri adânci în care se zăresc
oasele urşilor vânaţi cu pietre ascuţite
sălbaticul care o locuieşte
doarme pe o prispă de lemn
lângă fereastra săpată în piatră
coboară în fiecare dimineaţă
pe funii cu meşteşug împletite
în locul ascuns unde bate inima mea
scotoceşte în lăzile pline de hărţi prăfuite
caută ieşirea secretă care îl va duce afară
în lumina orbitoare a celor doi sori
Tăcerea îngerului
ziua de mâine s-a întâmplat deja ?
şşşt, e o taină, mi-a astupat îngerul gura
cu o sărutare
atunci şi moartea mea s-a întâmplat deja ?
îngerul mi-a întors spatele supărat
l-am zgâlţâit de aripi
spune-mi îngere, am murit deja ?
s-a întors şi faţa lui era bolnavă şi rea
ochii lui erau două găuri
prin care se vedea bine întunericul
spune-mi îngere, l-am întrebat înfricoşat
dacă eu am murit deja, tu, lumea,
lucrurile astea din jur
de care te loveşti la genunchi
Dumnezeu... mai există ?
şşşt, e o taină, mi-a astupat îngerul gura
cu o sărutare
atunci şi moartea mea s-a întâmplat deja ?
îngerul mi-a întors spatele supărat
l-am zgâlţâit de aripi
spune-mi îngere, am murit deja ?
s-a întors şi faţa lui era bolnavă şi rea
ochii lui erau două găuri
prin care se vedea bine întunericul
spune-mi îngere, l-am întrebat înfricoşat
dacă eu am murit deja, tu, lumea,
lucrurile astea din jur
de care te loveşti la genunchi
Dumnezeu... mai există ?
Singurătate
cine eşti ? m-am întrebat singur ca prostul
să-mi răspund... să nu-mi răspund ?
hai să văd, dacă-mi răspund ce se întâmplă
sunt Homer ! am stat puţin pe gânduri...
Homer şi mai cum ? asta e într-adevăr greu
pentru că zău dacă îmi amintesc
Homer şi atât ! mi-am spus mândru de mine
am scos mâinile din buzunare
şi mi-am aprins o ţigară
deci mă chiamă Homer
altceva mai vrei să ştii despre mine ?
nu, e deajuns, de acum am să te strig pe nume, Homer...
a spus îngerul. apoi a plecat şi am rămas singur
privindu-mi chipul îngheţat din oglindă
să-mi răspund... să nu-mi răspund ?
hai să văd, dacă-mi răspund ce se întâmplă
sunt Homer ! am stat puţin pe gânduri...
Homer şi mai cum ? asta e într-adevăr greu
pentru că zău dacă îmi amintesc
Homer şi atât ! mi-am spus mândru de mine
am scos mâinile din buzunare
şi mi-am aprins o ţigară
deci mă chiamă Homer
altceva mai vrei să ştii despre mine ?
nu, e deajuns, de acum am să te strig pe nume, Homer...
a spus îngerul. apoi a plecat şi am rămas singur
privindu-mi chipul îngheţat din oglindă
Pietre risipite
lucrurile astea sunt prea concrete pentru mine
voi aşezaţi o piatră peste alta şi îi ziceţi casă
eu le văd ruine risipite
voi puneţi piatră lîngă piatră
şi-i ziceţi biografie... biografia cui ?
furnicile au biografie ?
voi aşezaţi pietrele în cerc
şi îi ziceţi timp... care timp ?
voi nu existaţi decât într-o carte
voi aşezaţi pietre în jurul meu
şi îi ziceţi zid... care zid ?
prin el se vede până de departe !...
voi aşezaţi o piatră peste alta şi îi ziceţi casă
eu le văd ruine risipite
voi puneţi piatră lîngă piatră
şi-i ziceţi biografie... biografia cui ?
furnicile au biografie ?
voi aşezaţi pietrele în cerc
şi îi ziceţi timp... care timp ?
voi nu existaţi decât într-o carte
voi aşezaţi pietre în jurul meu
şi îi ziceţi zid... care zid ?
prin el se vede până de departe !...
Mesajul zeului cu pene de aur
mă antrenez de zor şi stau la pândă
vreau să-mi surprind zeul
cu o întoarcere fulgerătoare de cap
să-l privesc în ochi şi să-l întreb
de fapt ce doreşti, musiu ? ... de ce nu ai şi tu
o viaţă personală ?
zeul, ştiu, va rămâne mut
şi se va face că îşi curăţă cu ciocul
penele de aur
dar poate că în minte
îmi va scrijeli cu ghiara
un mesaj
format din trei cuvinte
vreau să-mi surprind zeul
cu o întoarcere fulgerătoare de cap
să-l privesc în ochi şi să-l întreb
de fapt ce doreşti, musiu ? ... de ce nu ai şi tu
o viaţă personală ?
zeul, ştiu, va rămâne mut
şi se va face că îşi curăţă cu ciocul
penele de aur
dar poate că în minte
îmi va scrijeli cu ghiara
un mesaj
format din trei cuvinte
Nopţi cu lună
în loc de mâini
trag după mine
prin praful drumului
două geamantane cu cărţi
în loc de picioare
am două şenile
şi-n loc de ochi
două cranii cu colţi
sunt un monstru eclectic
cu două creiere
două inimi
şi multe angrenaje cu roţi
tu eşti înaltă, eterică, blândă
şi din crengile de sus
te hrăneşti
să visăm că suntem împreună
două libelule
în nopţile cu lună
să te pot fecunda
ca-n poveşti
trag după mine
prin praful drumului
două geamantane cu cărţi
în loc de picioare
am două şenile
şi-n loc de ochi
două cranii cu colţi
sunt un monstru eclectic
cu două creiere
două inimi
şi multe angrenaje cu roţi
tu eşti înaltă, eterică, blândă
şi din crengile de sus
te hrăneşti
să visăm că suntem împreună
două libelule
în nopţile cu lună
să te pot fecunda
ca-n poveşti
Drum ocolit printre stele
drumul spre tine ocoleşte o stea
gravitaţia ei mă aruncă
într-un hiperspaţiu locuit de hiene
caut cu înfrigurare altă stea
în Carul Mic
în Carul Mare
Centura lui Orion îmi opreşte rătăcirea
mă agăţ cu disperare
de cele trei stele tatuate pe retină
ca lumina unui far îmi arată
linia dreaptă care mă uneşte de tine
trebuie să le număr, încep să le număr
1, 2, 3, 1, 2, 3, 1, 2, 3
după un timp
îţi pot vedea mâna
în care fluturi bucuroasă
o scrisoare
gravitaţia ei mă aruncă
într-un hiperspaţiu locuit de hiene
caut cu înfrigurare altă stea
în Carul Mic
în Carul Mare
Centura lui Orion îmi opreşte rătăcirea
mă agăţ cu disperare
de cele trei stele tatuate pe retină
ca lumina unui far îmi arată
linia dreaptă care mă uneşte de tine
trebuie să le număr, încep să le număr
1, 2, 3, 1, 2, 3, 1, 2, 3
după un timp
îţi pot vedea mâna
în care fluturi bucuroasă
o scrisoare
Recviem
un bocet se aude sub pământ
morţii mă plâng
rădăcinile freamătă
crengile goale sunt înfipte
în Lună
fructe coapte păsările cad
una câte una
aleluia, aleluia, cântă
clopotele scufundate în mare
mii de greieri îmi locuiesc
sub tâmple
CRI, CRI, CRI
morţii mă plâng
rădăcinile freamătă
crengile goale sunt înfipte
în Lună
fructe coapte păsările cad
una câte una
aleluia, aleluia, cântă
clopotele scufundate în mare
mii de greieri îmi locuiesc
sub tâmple
CRI, CRI, CRI
Omul pasăre
au venit la mine omul pepene
omul lămâie, omul piersică
toţi strigau gustă-mă, gustă-mă
m-am oprit la o femeie orhidee
cu rochie bleu şi roz, cu umbreluţă roz
şi copil bleu
mami, mami, uite un nene cap de mort
i-a strigat copilul
femeia m-a privit scurt, adânc, în ochi
şi i-a spus
e un om pasăre sweety,
ăştia nu sunt de pe-aici...
omul lămâie, omul piersică
toţi strigau gustă-mă, gustă-mă
m-am oprit la o femeie orhidee
cu rochie bleu şi roz, cu umbreluţă roz
şi copil bleu
mami, mami, uite un nene cap de mort
i-a strigat copilul
femeia m-a privit scurt, adânc, în ochi
şi i-a spus
e un om pasăre sweety,
ăştia nu sunt de pe-aici...
Cai alergând pe câmpie
cai alergând pe câmpie
negri de ploaie, gâfâind
după ei vin lupii
determinaţi, siguri de hrană
din casă îi privesc cum ajung
pe pragul lumii de unde începe
tărâmul întunecat
lupi şi cai dispar în ceaţa cenuşie
alerg prin ploaie să salvez lupii,
caii, oameni rătăciţi
întorc pentru o clipă capul
în urma mea vin râşii, pumele,
cerbii şi suflete de oameni rătăciţi
ploaia se opreşte, picăturile de apă
sunt suspendate deasupra mea
ca globurile de Crăciun
animale şi oameni aleargă nemişcaţi
tărâmul întunecat se strecoară
printre pume, râşi, cerbi
şi oameni rătăciţi.
negri de ploaie, gâfâind
după ei vin lupii
determinaţi, siguri de hrană
din casă îi privesc cum ajung
pe pragul lumii de unde începe
tărâmul întunecat
lupi şi cai dispar în ceaţa cenuşie
alerg prin ploaie să salvez lupii,
caii, oameni rătăciţi
întorc pentru o clipă capul
în urma mea vin râşii, pumele,
cerbii şi suflete de oameni rătăciţi
ploaia se opreşte, picăturile de apă
sunt suspendate deasupra mea
ca globurile de Crăciun
animale şi oameni aleargă nemişcaţi
tărâmul întunecat se strecoară
printre pume, râşi, cerbi
şi oameni rătăciţi.
Stele din polistiren aurit
O vacă mă calcă pe cap cu copita de aer
printre coarnele ei văd răsăritul
ugerul îi atârnă greu
încărcat cu lapte dulce ca dragostea ta
în jurul ei în loc de muşte
roiesc stele galbene din polistiren aurit
e vaca sacră a locului rău
mă prind de coada ei
şi mă las târât
pielea mi se topeşte şi se întinde pe drum
ca o peliculă de lac pe o scândură veche
carnea, bucată cu bucată,
rămâne în case pustii
oasele se risipesc câte unul la fiecare kilometru
mă plimb prin univers
printre stele din polistiren aurit
agăţat de coada unei vaci
cu ugerul plin de dragostea ta.
printre coarnele ei văd răsăritul
ugerul îi atârnă greu
încărcat cu lapte dulce ca dragostea ta
în jurul ei în loc de muşte
roiesc stele galbene din polistiren aurit
e vaca sacră a locului rău
mă prind de coada ei
şi mă las târât
pielea mi se topeşte şi se întinde pe drum
ca o peliculă de lac pe o scândură veche
carnea, bucată cu bucată,
rămâne în case pustii
oasele se risipesc câte unul la fiecare kilometru
mă plimb prin univers
printre stele din polistiren aurit
agăţat de coada unei vaci
cu ugerul plin de dragostea ta.
Ceaţă risipită de vânt
noi doi la marginea pustiei
ţinându-ne de mână
în zare zboară păsări
unde se duc unde se duc
încerc nisipul cu piciorul
e cald e bun ne va cuprinde blând
îţi privesc buzele pentru ultima oară
vântul îţi bate în păr
printre gene se vede asfinţitul
bila incandescentă se rostogoleşte lent
dincolo de vedere
care e ultimul gest
ce să ating ultima oară cu mâna
mă aplec şi îţi sărut genunchii
rochia ta flutură a rămas bun
imaginea noastră e purtată
ca o ceaţă risipită de vânt
ţinându-ne de mână
în zare zboară păsări
unde se duc unde se duc
încerc nisipul cu piciorul
e cald e bun ne va cuprinde blând
îţi privesc buzele pentru ultima oară
vântul îţi bate în păr
printre gene se vede asfinţitul
bila incandescentă se rostogoleşte lent
dincolo de vedere
care e ultimul gest
ce să ating ultima oară cu mâna
mă aplec şi îţi sărut genunchii
rochia ta flutură a rămas bun
imaginea noastră e purtată
ca o ceaţă risipită de vânt
Inocenţă
un nou născut gol
într-un tomberon gol
într-o dimineaţă goală de iarnă
mâna vânătă desenează
într-un spaţiu mai mare decât lumea
singurul cuvânt potrivit
inocenţă
dincolo de tomberon
în aerul îngheţat
smoala se prelinge pe ferestre.
într-un tomberon gol
într-o dimineaţă goală de iarnă
mâna vânătă desenează
într-un spaţiu mai mare decât lumea
singurul cuvânt potrivit
inocenţă
dincolo de tomberon
în aerul îngheţat
smoala se prelinge pe ferestre.
Un cocoş roşu pe pragul casei
cortină sfâşiată
lumina lunii s-a prăbuşit peste pământ
povestitorul a plecat cuminte
s-a retras din venele mele curgătoare
am căutat semne în zborul razant cu pământul
al unui tren de noapte
pietre rotunde s-au rostogolit peste mine
stol de ciori flămânde de carne
îmi beau paharul de cucută
aştept să-mi îngheţe trupul
până la jumătate
îmi acopăr faţa cu faţa ta
te rog să jertfeşti pentru mine
un cocoş roşu pe pragul casei
sângele lui mă va conduce înapoi
departe de ţinutul pustiu
în care povestitorul aşteaptă
lumina lunii s-a prăbuşit peste pământ
povestitorul a plecat cuminte
s-a retras din venele mele curgătoare
am căutat semne în zborul razant cu pământul
al unui tren de noapte
pietre rotunde s-au rostogolit peste mine
stol de ciori flămânde de carne
îmi beau paharul de cucută
aştept să-mi îngheţe trupul
până la jumătate
îmi acopăr faţa cu faţa ta
te rog să jertfeşti pentru mine
un cocoş roşu pe pragul casei
sângele lui mă va conduce înapoi
departe de ţinutul pustiu
în care povestitorul aşteaptă
Despre noi
despre noi, ca despre morţi, numai de bine
lacrimi prelinse din ochi de statui
pete de sânge pe o cămaşă
jucată la zaruri...
anii trecuţi şi minutele afişate
ca înaintea unei lansări spre Marte
chinul de a-ţi întâlni privirea
( apă curgătoare întoarsă spre izvor )
urma noastră rămasă în aerul rarefiat şi rece
al unui munte tot mai îndepărtat...
despre noi
ca despre morţi
numai de bine
lacrimi prelinse din ochi de statui
pete de sânge pe o cămaşă
jucată la zaruri...
anii trecuţi şi minutele afişate
ca înaintea unei lansări spre Marte
chinul de a-ţi întâlni privirea
( apă curgătoare întoarsă spre izvor )
urma noastră rămasă în aerul rarefiat şi rece
al unui munte tot mai îndepărtat...
despre noi
ca despre morţi
numai de bine
Peisaj cu demoni
deschideţi ferestrele, am strigat, să ajutăm copacii să respire!
piatra s-a desfăcut cu un oftat şi a zburat spre sine.
în golul rămas pădurea a înfipt tentacule albe,
ramuri de dud mi-au crescut în orbitele sparte.
demonii m-au privit, candelabre tăcute...
piatra transparentă a căzut înapoi
peste tine, peste pădure, peste noi.
piatra s-a desfăcut cu un oftat şi a zburat spre sine.
în golul rămas pădurea a înfipt tentacule albe,
ramuri de dud mi-au crescut în orbitele sparte.
demonii m-au privit, candelabre tăcute...
piatra transparentă a căzut înapoi
peste tine, peste pădure, peste noi.
Maree letală
ca un câine orb
am început să văd
fiinţe nevăzute
câteodată sunt umbre
câteodată statui
lumea de dincolo
se furişează
creşte
se ridică
e ca o apă
între noi
ne însingurează
ne strangulează dulce
apoi se duce
înapoi
copaci uscaţi
îmi lasă în spate
locuiţi de păsări nemişcate
întunecate
moarte
turnurile pe rând
în mine se surpă
fugi iubito
Luna vine peste noi !
am început să văd
fiinţe nevăzute
câteodată sunt umbre
câteodată statui
lumea de dincolo
se furişează
creşte
se ridică
e ca o apă
între noi
ne însingurează
ne strangulează dulce
apoi se duce
înapoi
copaci uscaţi
îmi lasă în spate
locuiţi de păsări nemişcate
întunecate
moarte
turnurile pe rând
în mine se surpă
fugi iubito
Luna vine peste noi !
joi, 11 martie 2010
The woman in art
THE WOMAN IN ART
by
Hamilton Reed Armstrong
The following article is taken from an audiotape of the talk by the author and recorded by the Daughters of St. Paul. It has been edited for publication. An adaptation of this talk appeared in Faith and Moral Reasoning and Contemporary American Life, Sister Madonna Murphy, CSC, Editor, The Cambridge Center for the Study of Faith and Culture
Philosophers relate art to beauty and the making of beautiful objects. For Plato, beauty is the "splendor of truth"; for Augustine it is "the splendor of order"; but perhaps the most succinct definition along this line of classical thought is that of Joseph Pieper, who sees beauty as "the glow of the true and the good that flows from every ordered state of being." This equating of art and beauty is the norm that most of us have been brought up to accept. This is a true and valid approach to the subject.
There is, however, another side to art, which one might well label "psychological" in the deepest sense of the word. Whereas the philosopher rightly sees art as intrinsically tied to the true and the good, psychologically speaking, art is a manifestation of an elemental or mythic understanding of reality that deals with man's most profound aspirations and dreads using an imaginative language all its own. The distinguished art historian René Huyghé believes that: Art is for the story of human societies what the dreams of an individual are for the psychiatrist, and this applies particularly where art seems to have taken a wrong road, or even seems entirely to have left the rails...[Art] looks into life's very heart and lays bare its unconscious secrets...it contains the most honest confessions...that have within them the least element of calculation and must therefore be accounted exceptionally sincere. The soul of an age as here revealed no longer wears a mask; it seeks and discloses itself with that prophetic knowledge that is to be found both with the highly sensitive and the possessed. (Hans Sedlemayer, Art in Crisis, London: Hollis & Carter, 1954).
If a culture does indeed reveal itself in its art, its sharpest image will be found in the way it portrays a civilization's most pivotal member--woman. For it is, to a large extent, the vision of woman in art that mirrors man's ultimate view of reality.
Who is woman, and how has she been rendered in art through the ages? Among the many strange ideas circulating today is the "woman as goddess" notion, wherein she is worshipped as mother earth, divine wisdom, or the great whore. For Christians, however, the embodiment of woman is not a deified earth but a real human person --Mary, the mother of Jesus. She is not a goddess but the handmaid of God. Her power is neither innate nor destructive but the channel of salvation. Her humble submission to God's will revokes the rebellion of Eve, the first woman.
The oldest known representation of woman, indeed of any human, is the Willendorf Venus shown in Figure 1. This five-and-one-half-inch stone figure is 20,000 to 30,000 years old and represents the mysterious generative forces of both the individual woman and nature. This is Gaia (Mother Earth) for the pre-classical Greeks, the Maja Mudra (Great Mother) of the Hindus, the all encompassing Earth Goddess. She has great swelling breasts and a giant belly but no face, no Imago Dei (image of God), no rational soul. Neither has she any hands. She can neither think nor produce; she can only reproduce.
The primitive paleolithic (early Stone Age) religion of generation that produced this figure was carried into neolithic Europe and Britain and is exemplified by Stonehenge, (Figure 2) a quintessential example of a temple dedicated to the Earth Mother. A round temple (tholos) has always been associated with the feminine principle (discussed later) even in later ages. This primitive pagan religion (the word pagan, incidentally, comes from the Latin paganus meaning country dweller) is based on nature's cycle of birth, growth, and decay: death in the winter and rebirth in the spring. It follows the 365-day sun cycle (considered the male deity) and the 28-day moon cycle (considered the female deity). Eclipses are especially sacred events for pagans because they unite the male and female sky deities in a celestial embrace, a sacred sexual event. Hence the astronomical link at Stonehenge.
Because paganism is based on sacred sex and fertility, it often involves orgies and child sacrifice to ensure the continuation of nature's cycle. (Blood fertilizes the ground and is the offering.) The eschatology of pagan religions is cyclical in nature and leads to their belief in reincarnation, to wit: plant dead granddad in the autumn, and since he doesn't come back up in the spring, he must come back as someone or something else. Hippies, wiccans, and assorted neopagans still go to Stonehenge at the summer solstice to indulge their fantasies in honor of the great Earth Mother.
A new vision of woman was born when the first city dwellers, such as the Sumerians, separated the uniative and generative functions of sex. Figure 3 shows Inanna, the prostitute goddess of desire, no longer the nurturing mother. She wears the crescent moon, symbol of the feminine principle, on her head. It both controls her and gives her power. She is the forerunner of Aphrodite/Venus, the quintessential goddess of love and sexual pleasure.
The ancient Greeks, the inventors of rational philosophy, were the first to accord genuine humanity to woman. Figure 4
shows a Kore (young woman) figure from the 5th century B.C. She has a human face, an imago Dei, and is fully clothed, as were virtually all figures of women in classical Greek art. It was not until 100 years later during the Hellenistic decline, that nude cult figures of Aphrodite began to appear.
In fact, it was the classical Greeks who raised woman to the pinnacle of anthropomorphic perfection. Wisdom, Pallas Athena, seen in Figure 5, a copy of Phidias's immortal work from Athens (now lost), embodies the highest aspiration of mankind. Wisdom, the noblest attribute of the created order, springs fully clothed and armed from the head, or better said, the mind, of the god Zeus. This is not the sex object of prehistory; this is fully formed woman. Note that wisdom is expressed in virtually all Western languages in the feminine gender or as a feminine attribute (e.g., sophia, sapientia, sabiduria, sagesse).
Once woman was established in her rightful place as man's equal--i.e., with an intellect and will of her own--the stage was set for
dynamic tension between the sexes. Figure 6, which is taken from a 5th century B.C. Grecian urn, shows Athena (wisdom) doing battle with the Titan Enceladus. This Titan, or force of nature, appears as the embodiment of male violence and sexual aggression. On his shield, Enceladus bears the triskelion, a universal symbol of male prowess. According to Hesiod, the codifier of Greek mythology, Enceladus was buried beneath the volcano of Mount Etna, and his passion continues to erupt. The volcano is a fairly obvious symbol of overflowing male sexuality and violence.
The male-female tension in this figure is striking and has profound implications for our ultimate view of reality. The concepts of male and female represent an eternal and unchanging truth--namely, that the differences between male and female are real, that they are grounded in nature, and that they are expressed in works of art.
Now it is self-evident as well as scientifically demonstrable that men and women have distinct modes of comprehension and expression. Anatomically, the human brain consists of two interconnecting lobes. The left lobe is considered male, and in fact is used more frequently by males; it controls the right side of the body. The right lobe is considered female, and, again, is used more frequently by women and controls the left side of the body. This fact is based on psychological evidence from C.G. Jung, Robert Ornstein, and others, from experiments with modern PET (positron emission tomography) scanning, and from conclusive anthropological evidence. Not only do male and female modes of thinking differ, but they can be translated as male and female "principles," as shown below:
Subsumed under the masculine principle
Subsumed under the Feminine Principle
Spiritual
Material
Active
Passive
Intellectual
Intuitive
Logical
Creative
Assertive
Nuturing
Conscious
Unconscious
WORD -- (communicated by) --
IMAGE
These different modes of cognition and communication (principles) are compatible and complementary and denote inclinations, not incontrovertible and mutually exclusive ways of thinking, especially at the individual level. Both men and women, after all, have both brain lobes and can and do use both, but not with the same frequency or to the same extent.
This duality of principle is fundamental to Oriental philosophy and is expressed as yin (the feminine) and yang (the masculine), enclosed in a hermetically sealed circle. In both Judaism and Christianity, the male and the female principles also have great symbolic significance. Figure 7 shows the twin pillars called Jachin (on stage right, reader's left) and Boaz (on stage left, reader's right) that stood before the Holy of Holies in Solomon's Temple. According to ancient tradition they represent the active male (Jachin) and passive female (Boaz) principles in dynamic tension. The active, male principle is God, and the passive, receptive principle is God's creation, principally humanity. These male and female principles are two distinct, separate, interacting realities; they are not fused, as asserted by Oriental monistic theory, which says that all is one. In other words, according to Judeo-Christian Tradition, God and His creation interact, but they remain separate realities; one is not absorbed into the other.
Note that the pillars are separate and apart, not joined. These pillars or some analogous representation of dyadic reciprocity occur throughout all iconography from the earliest cultures to the present. The relative position of these pillars is significant, with the active male principle placed in the dominant position (stage right). Now if the artist reverses the positions of the pillars, and makes the female principle active--i.e., by placing it stage right, God becomes the goddess. Such a reversal can be seen in some Renaissance works and is again surfacing, as we shall see, in examples of 20th century art. This is one concrete way in which the viewer can "read" a work of art.
These same two free-standing pillars (with nothing on top), which repeatedly appear in tradition, can be seen in the 3rd century papal tombs in the Roman catacomb of St. Callixtus, (Figure 8) where they again represent God and His creation. For the Jew and the Christian, as stated above, the Father Who is in heaven is a unique and unified reality distinct from His creation, which He created ex nihilo (out of nothing). Creation subsequently subsists in its own right as an autonomous but contingent reality. Yet human souls seek the transcendent, yearn for the ultimate "other." And God, the active male principle, recruits man to an intimate union with Him. How then can these two separate realities, God and creation, be brought together?
Figure 9 should help to unravel the mystery. God and creation, symbolically depicted as the twin pillars Jachin and Boaz, are united at the top as in an Oriental wedding with a shawl or canopy. The fruit of this union, originating from mutual love and self-surrender, is Jesus Christ, true God and true man. The metaphor of divine espousal, as the present Holy Father John Paul II has constantly repeated, runs all through the Bible. It is the theme of Solomon's song. It is reiterated by Ezekiel and Isaiah: "No longer shall men call thee forsaken, or thy land desolate; thou shall be called my beloved and thy land a home....Gladly as a man takes home the maiden of his choice...gladly the Lord shall greet thee as the bride- groom his bride" (Isaiah 62:4,5).
Christ in the Gospel refers to Himself as the bridegroom and spouse of Holy Mother Church. This paradigm is repeated in the total self-giving of both the man and the woman in fruitful marriage.
The divine hierogamos (marriage) of God with his creation is represented in the icons of the Eastern Church. The Ukrainian
Catholic icon in Figure l0 depicts the Annunciation. The angel comes as a representative of the Creator; the Virgin Mary stands in for mankind. As the Virgin responds with her fiat ("let it be done"), the Word (God) is made flesh, and all who come to believe in Him will have life eternal. Rev. Joseph Fessio, S.J., in his book, The Church and Women (San Francisco: Ignatius Press, 1989, p. 184; quoted with permission), explains:
"The mediation of Mary in the Church. In the act of redemption, this Creator-creation relationship is raised to a new order. That nothingness out of which all creation came is raised to the level of personality in Mary, whose virginity and whose "nothingness" express the perfection of all material creation raised to the personal. God speaks s second word- a word of grace and redemption- not this time into the void of non-being, but into the personal emptiness, the receptivity of the purest virgin. Mary, who is symbol of all creation, becomes at that moment the symbol of the Church as bride of Christ. God becomes man and specifically male, not arbitrarily, but because God so created the real symbolic world of man and woman precisely to provide for Himself a language in which He can speak to us. The male Christ therefore represents and is the presence of God the Father (whose perfect image He is) in the midst of maternal creation and maternal Church, which is Mary."
Taking a closer look at the icon we see that the two towers joined by the shawl are symbolically the same as the pillars in Figure 10. The tower on stage right (viewer's left), representing God, is usually painted in gold. The tower on stage left (viewer's right) represents creation and is usually painted in silver. Note that the creation tower contains two pillars to represent male and female within creation. This is an important point because in anthropology it is axiomatic that virtually all peoples consider the right hand as male and the left hand as female (see "The Pre-eminence of the Right Hand," by Robert Hertz, in Right and Left, Rodney Needham, ed., Chicago: University of Chicago Press, 1973). The angel, in representation of God, carries a baton (baton de comandemant), symbol of the power and authority of God's strong right (male) arm. Mary, in representation of creation, holds out her right (male) hand, indicating that she "knows not" the right hand, meaning the male pillar within the tower--i.e., she "knows not man." There is, however, a veil, universal symbol in religious art, drawn back from these male and female pillars within creation to indicate that we are in the presence of a great mystery. As the Holy Spirit descends from above (stage right) and enters Mary, she holds in her left (female) hand the spindle containing the thread of life. This is the same symbolic thread that the mythical Ariadne used to save Theseus from the perils of the Labyrinth after he slew the Minotaur, but here it is raised to a new, supernatural level. The thread offered by Mary can save us from the pit of eternal ruin. Mary is an intercessor between God and man, between God and His creation, but she is not a goddess, not divine. She represents us, all creation.
Another truly orthodox vision of Mary, the Theotokos (God bearer) is depicted in the icon in Figure 11, from the Hagia Sophia of Constantinople. Christ's divine head covers and dominates the human heart of Mary. She bears a cross on her head as well as on her shoulders, indicating that she is holy of both mind and body. She is dressed in blue, the color of the sky and water (for purity). Her child, Jesus, wears the golden robes of high priesthood, and His face is not that of a helpless infant but that of the divine wisdom incarnate. Mary holds a linen in her left (female) hand, to signify the linens in which her divine child was wrapped both in birth and in death. This icon contains a deep and complete message of the salvific mission of Christ and the importance of Mary in redemption.
As one moves from Byzantine iconography in the East to Roman art further West, a new emphasis becomes apparent: the focus on individuality. Presumably this is the legacy of the Roman republic's insistence on individual rights and responsibilities.In the 12th century Catalan (Spanish) depiction of the Visitation of Mary to her cousin Elizabeth (Figure 12), although the symbolic Byzantine composition is maintained, both Mary and Elizabeth are clearly defined individuals. Note that their faces and body language are distinct and different rather than archetypes.
The Romanesque sculpture of Virgin and Child shown in Figure 13, again from 12th century Catalonia, is archetypal of theVirgin as Sede Sapientia, seat of wisdom. She is seated on a throne presenting her divine child, the Wisdom of God, to the world. This portrayal of the virgin dominated Western art for the next 200 years. Note that Mary does not look tenderly at her child but stares wistfully and apprehensively into the future, to a day when He will be crucified and her own heart will be pierced with a sword. The pensive and sorrowing Virgin marked a departure from the flat, restrained formal image of Mary in Byzantine art.
Moving into and through the 13th century, Mary had been raised to Queen of Creation, the flowering of womanhood. Perhaps the best known Gothic portrayal of her perceived in this way is the Virgin of Paris (Figure 14). Sculpted around 1305, this figure is a spiritual manifestation of the
feminine principle incarnate in Mary. The feminine "S" curve of the body, made famous by Praxiteles's Knidian Aphrodite in the 4th century B.C., sets the tone of the piece, but here there is no hint of sensuality. Beneath the flowing robes there is no bulging of flesh. Mary's eyes (windows of the soul) are large, and her mouth (door to the body) is small. In her right hand she holds the Christ child, dressed in His priestly robes, Who in turn holds the world in His hand. In Mary's left (female) hand is the lily, symbol of purity; she is both Virgin and Mother. On her head she wears the crown as Queen of Creation. This new image of Mary coincided with Scholastic philosophy, the flowering of reason.
This period is considered by many to represent the very peak of Christendom, and between 1140 and 1280 some 80 cathedrals were built to the honor of Mary in France alone. The most beautiful of these must surely be the Cathedral of Chartres (Figure 15). At this shrine to the Queen of Heaven and Earth, the entire theology of the church is laid out in stone and in glass. The two towers, God and creation,
stand stage right and stage left. Between them is the Rose Window, (Figure 16) befitting Mary as the Rose of Creation. She is, inthe words of Dante: "La rosa en che il Verbo divino/carne se fece" ("the rose in which the Word was made flesh") (Paradiso XXIII). Through Mary, mediatrix of all graces, one enters into the sanctuary where Christ Himself is offered up daily at the Holy Sacrifice of the Mass.
Henry Adams, not a Roman Catholic, looked up the the Rose Window of Chartres and exclaimed: "[It is] a jewel so gorgeous that no earthly majesty could bear comparison....Never in 700 yearshas one looked up at this Rose without feeling it to be Our Lady's promise of Paradise" (Mont Saint Michel and Chartres, London: Constable, 1950).
This same period also produced one of the most beautiful manuscript illuminations ever done, the Coronation of the Virgin from the Très Riche Heures of Jean Duc de Berry (Figure 17). Mary Queen of Angels is presented by her minions to Christ, Who in the name of the most Holy Trinity will place the crown proffered by the angelic host on her head. It was she who, through her humility, replaced Lucifer, who had fallen in his pride and resentment when told of the future Queenship of Mary. The church militant is in the lower left corner, and the church triumphant swirls upward in a homogeneous mass to the right of the action. Note that even within the mass of the blessed, each individual retains his or her own personality. The background of the heavenly scene is not leafed in gold, as in the Eastern tradition,but is covered with ground lapis lazuli (ultramarine blue, a semiprecious gemstone), which was equally if not more expensive at the time. However, the figures are more humanized in these works than in the preceding periods.
With the advent of the Christian humanism of St. Francis of Assisi and St. Dominic (13th-14th century), human feelings and emotions began to assume greater importance, particularly in the religious art of Italy. The iconography of the Annunciation painted by Simon Martini (Figure 18) in 1339 remains totally orthodox and traditional--i.e., gold background, Mary on stage left; angel on stage right. However, both Mary and the Angel Gabriel have individual personalities and are expressing obvious emotion, almost as if the artist were present in the scene. Here the Virgin seems to be totally overwhelmed by events as interpreted by the artist.
Fra Angelico's version of the Annunciation, (Figure 19) the encounter takes on an incredible delicacy. In their facial expressions and their body language, both the angel in supplication andMary in response are the epitome of humility and graciousness. Needless to say, the iconography is totally correct since Fra Angelico was a saint as well as a genius. God, heavenly male, in the upper stage right corner, descends through the angel, his messenger, to fill the heart of Mary, who crosses her hands in perfect submission. The fruit of this union, Jesus Christ, true God and true man, is depicted at the top of the column at the center. The two realities of God and creation are depicted by the two separate panels, yet they come together in the center as in the Incarnation when God became man.
The high Renaissance (ca. 1500), however, began a paradigm shift in the depiction of Mary. With the influx of Neoplatonic philosophy, at the court of Cosimo di Medici, Mary ceased to be the Byzantine Theotokos or the Romanesque Sede Sapientia, or even just Mary of Nazareth. All at once the ideal woman became the Venus Celeste, the heavenly Venus, still painted as Mary but in fact the esoteric object of sublimated erotic frenzy. Heavenly bliss could now be achieved through erotic splendor, through ever more rarefied experiences of beauty. Therefore, the very beautiful Madonna by Raphael shown in
(Figure 20) is a painting of the most beautiful woman(Figure 21) that the artist could find. Thus, painters such as the "divine" Raphael, the "divine" Leonardo, and the "divine" Michelangelo replaced the priests and sacraments of the Church as mediators between God and man. Note that the infant Jesus no longer wears the priestly robes but is exposed naked to represent the incipient divine potential of man. Showing the "divine" child completely naked, with genitals exposed, as a cupid or Eros, is a deliberate act in keeping with Neoplatonic thought.
Perhaps the most curious piece of Renaissance art is Leonardo da Vinci's sketch of the Virgin with her mother, St. Anne, and the Infants Jesus and John the Baptist (Figure 22). First, this is an odd combination of biblical figures in one painting. Second, the faces of the Virgin and St. Anne appear to be on the same level, denoting equal importance, and they appear to be the same age. In fact, they are a mirror image of each other, and might even be twins except that Mary (stage right) is all sweetness and light, while Anne (stage left) has a dark and sinister mien, called the facia nigra in the Renaissance. Further, both heads appear to emerge from one body. Now look at the two children. They also appear to be twins except that the Christ child (stage right) is open-faced and noble, while the so-called Baptist (stage left) is languid and sullen. The dark woman points heavenward as if blackmailing Mary to recognize and redeem the "Baptist,"--i.e., the evil or dark side of humanity. In other words, redemption must be total, and even evil must be taken back and joined with the good. This painting incorporates the Neoplatonic doctrine: coincidencia oppositorum or concordia discors--i.e., the cabalistic fusion of opposites, good and evil; both come from and must return to the same source.
In contrast, the van Eyk portrayal of Our Lady in Figure 23 (Northern Dutch Renaissance) is loaded with orthodox theological design. A gentle and pious Flemish Mary holds the Christ child in her arms, but behind the mother and child, two angels hold a drapery, or veil, to show that this is no ordinary mother and child. Hanging from mary's hands are the linens of the cave of Bethlehem and of the tomb. Before her is the fountain of living water of eternal life. Mary in Christian art is intimately tied to this mystery of salvation.
A further step in the Northern tradition is Rembrandt's Holy Family, painted in 1645. (Figure 24) Because Calvinism proscribed
graven images, Rembrandt portrayed the Holy Family using the figures and scenes of daily life around him. The only visual hint that this is not an ordinary family of burghers is the presence of angels above the crib. This is not to say that this picture is not a valid portrayal of Mary or indeed even of the nobility of woman. It is only one means of showing the ever-changing representation of Mary and woman through the ages.
In fact, the 17th century Northern painters produced some of the noblest images of woman qua woman ever rendered in paint. The portrait of Marchesa Balbi by Anthony Van Dyke shown in Figure 25 is a prime example. The dignity and serenity of this woman are overpowering. It would be hard for a man to say "no" to her, and if she dropped her glove, I most certainly would pick it up. In the same vein, note the extraordinariness of the same qualities
in Vermeer's exquisite picture, Woman Holding a Balance (Figure 26), which is basically a simple study of everyday life.
In Spain, the archetype of woman has been and hopefully will remain the Imaculata (Mary, under the title of Immaculate Conception). Despite their occasional lapses into sensuality, the Spanish are legendary for their devotion to the Mother of God. In El Greco's Assumption the Virgin (Figure 27) Mary is seen amidst a swirl of saints, angels, and light. This portrayal is a typical Spanish mystic vision in the tradition of St. Teresa of Avila and St. John of the Cross. Note how Mary stands on the crescent moon in domination of it, in contrast to the pagan goddesses Kali and Inanna who wore the crescent on their heads and thus were dominated by it. Even now in the late 20th century
Spanish devotion to the Blessed Mother remains a living tradition, as exemplified by the Nuestra Senora de los Dolores (Figure 28). This carved image was recently commissioned as an object of devotion for Holy Week processions.
While Mary remained the feminine archetype for Spaniards, Latins, and many Eastern Europeans, in Western Europe there was a major shift around the time of the French Revolution, and a new image of woman emerged. In 1792 the Cathedral Church of Notre Dame in Paris was desecrated, and a nude prostitute was placed on a huge mound of dirt which replaced the altar. She was Dame Nature, Mother Nature, la deese de la Raison, the goddess of reason. In Gericault's painting of Marianne (Figure 29), the new vision of woman, she is shown as Liberty Leading the People. Whether she is
called liberty or reason, she wears the red phrygian bonnet, symbol of ancient, pagan orgiastic rituals. The removal of the altar symbolized the destruction of "superstitious faith" and the revolt against all authority in the name of reason, as well as, hatred of the Church, and self restraint. There was a rebirth of the pleasure principle, which must be allowed full reign. Faith was destroyed and replaced by the goddess of reason; reason, which should rule passion, now was equal to passion. The idea of virtue was twisted to mean that no one could tell anyone else what to do.
From this point forward, the Virgin Mary was finished as the feminine ideal in most Western culture and by 1809 had been replaced among the intelligentsia by Gaia (Dame Nature), the earth goddess of desire and death. In Figure 30 she is painted by Otto Rung as Aurora to herald the dawn of a new age of freedom, unshackled from the old age of faith.
Other renditions of the new woman quickly followed. Poet and painter William Blake ("Tiger, Tiger burning bright") produced The Great Red Dragon and the Woman Clothed with the Sun (The Virgin Mary) as taken from the book of Revelation (the Apocalypse) (Figure 31). However, this woman is not clothed with the sun but with a giant red heart. Instead of repulsing the dragon, as in the Biblical account, she is welcoming him into her arms. The terminology of the work is distinctly Christian, but the religious message certainly is not. Rather
this piece celebrates the fusion of opposites, god and evil, the cabalistic apokatastasis Blake wrote of in his treatise, The Marriage of Heaven and Hell (recall the earlier discussion of the notion of the fusion of good and evil; the woman is embracing evil, hell).
Nevertheless, just because the Virgin Mary was discarded as the ideal of femininity and replaced by fallen, flesh-and-blood woman does not mean that all ensuing depictions of the feminine ideal descended into perversity. Consider, for example, Renoir's Bather (Figure 32), painted at the turn of this century. It is the romantic ideal, filled with the fin de siècle goodness and
hope that characterized the art of that time. This pretty pink lady is the embodiment of innocent charm, an absolute delight to the eye, a paean to all that is good in nature. the painting also gives the viewer an emotional lift, as most impressionist paintings were meant to do.
The Loge by Mary Cassatt (Figure 33) is another example of the gentle and optimistic world view in turn-of-the-century France. The eagerness, shyness, and coqueterie in the faces of these two girls are delicious. Only a woman of Cassatt's genius could have
caught such feminine charm in two young girls. But French impressionism was a beautiful blossom in the autumn of Western culture, and the winds of change that began to rise at the revolution were continuing to blow.
The prominent French impressionist Paul Gaugin typified the change that had begun in 1789. On the island paradise of Tahiti, a place of easy sex and indolent living, thousands of miles from his abandoned wife and children, Gaugin painted hauntingly beautiful but disturbing pictures of women, such as his 1892 Paru na te varua ino, meaning "words of the devil" (Figure 34). Notice the
masked, sinister figure in the background. Behind Tahiti's idyllic culture of free and easy sexual indulgence was a class of diabolical overlords, who offered human sacrifice and murdered at random to maintain their ascendent position.
Because Northern Europe had been deprived of the image of Mary since the 1517 Reformation, their view of the ideal woman was bound to deteriorate more quickly. Eduard Munch, obviously overwhelmed by his subject, painted the
strange vision of woman shown in Figure 35, which he titled Madonna. Mark the little man huddled in the lower left corner.
What we now call modern art started with Picasso. The watershed piece shown in Figure 36, Demoiselles de Avignon, presented in 1907, was Picasso's first major cubist ouvre. Hailed by such prominent critics as Leo Steinberg as the beginning of abstract art, this
painting is nothing more than a thinly veiled statement of Picasso's desire for, dread of, and ultimate loathing for women. The figure on the left (stage right, as active principle), stepping forth from a local red background (symbolic of passion), wears a mask of primitive innocence. Compositionally she forms a triad with the two central figures, who, with their frank frontal nudity and dead-eyed faces, display not only candid eroticism but also the passive despair of the joyless. The two figures on the right (stage left, the passive principle) are compositionally removed from the triad but are tentatively joined from below by what appears to be a red watermelon and a cluster of grapes. Note the obvious reversal of Christian iconography. The active principle is no longer the God of creation but human passion. The crescent symbol is here embodied in the melon; as discussed earlier, it is an archetype of femininity and sexuality (the goddesses Inanna and Kali), just as the grapes portray fertility. The faces of the grossly distorted women on the right (stage left) are covered with bestial masks. For Picasso desire and dread were linked in sex, and sex for Picasso was the god in his groin. Picasso himself declared this painting to be a catharsis and liberation from bourgeois morality and even told Andre Malraux (author and French Minister of Culture) that the painting was a personal form of exorcism.
The deformation of woman in art continued throughout the 20th century. Francis Bacon is considered by many to be one of the most powerful painters of our time. In his remarkable 1954 Nude Torso (Figure 37), the head, face, imago Dei, has been removed altogether. But people without faces are not people.
This painting is really about the power of the body, the feminine principle unshackled from the dictates of reason. Bacon, an avowed homosexual, is extolling the power of the female body because it is a manifestation of Gaia (Mother Nature) and the irrational libidinous forces of human desire.
The return to Gaia in art also appears in modern sculpture. Figure 38 shows an interesting piece done recently by Igor Mitoaj. The title is Eros Alato, the winged Eros, or the triumph of sexual desire. This female torso represents the apotheosis of the feminine principle of Mother Earth. This is Gaia raised up to replace God, as shown by the shape of the navel, which is a cube, the alchemical symbol of earth. The artist knows what he is doing even if you, the viewer, do not. The imagination of man has now come full circle, and the blind irrational forces of nature represented 30,000 years ago in the Willendorf Venus have once again staked out their claim for man's allegiance.
We are now back to the outright worship of nature. Figure 39 is from a recent New Age catalog from a health food store. In many ways it is similar to the beautiful van Eyk painting discussed earlier, in which Mary stood with the Christ child before the veil and baptismal font. This is not Mary, however; according to the artist it is the Celtic goddess Belthane, and the iconography is totally reversed. Notice the trees to the left and right, marked with the "J" and the "B" for Jachin and Boaz. Not only have the classic ancient pillars been transformed into trees, but their position is reversed. Boaz, the feminine principle (in this case, darkness), now has the dominant position. The woman's wild and unruly hair signifies her abandon. On her head are the horns, reminiscent of Hathor, the Egyptian fertility goddess. In her hands is the book of Tara, or secret knowledge. From the crescent moon (incipient feminine) at the bottom of the picture flow the waters of life, depicting not baptism but the occult forces of nature. This painting is an unholy icon intended for the worship of Gaia, the great Earth Mother.
Another unholy icon is shown in Figure 40, Adam and Eve, done by a feminist artist. It can be read in the same way as others of its ilk. The male and female
principles, Adam and Eve, are correctly placed, but Eve is controlled by the serpent. The veil designating the presence of a mystery is in place, but the mystery presented here is certainly not redemption. The center of the veil has been cut out to represent an absence. In contrast to the Byzantine icon in Figure 9, which showed the male and female principles joined by the shawl of marriage at the top, this figure shows them joined at the bottom by the almighty dollar bill.
The depiction of woman in art has gone from the ridiculous to the sublime and back to the ridiculous, indicating the state of our society. But our culture's view of woman, as mirrored in art, cannot be dismissed as merely ridiculous. It is immensely troubling and is echoed in every form of communication in our modern society. Woman lies at the heart of any civilization. When society regards her as a sexual object rather than the sublime ennobler of humanity, the one to whom our values are entrusted, the domesticator of male passion, civilization is hearing its death knell.
Our society's view of woman has reached a crossroads from which there may well be no return. One must remember, however that a crossroads is a point of opportunity as well. Recalling that how we depict woman reveals deep seated notions of both nature and God, we must choose. Authentic woman is neither the great whore nor the great goddess. She is the living image of Wisdom and Fair Love, at once the servant of God and the preserver of humanity.
Rather than avert our eyes from the decadent images of woman that confront us, we must work to restore the vision of woman in all her nobility and sublime virtue. By learning how to read works of art, we can recognize the dark forces that would pull us away from God and help promote the true image of woman in art, of whom there is no greater representation than Mary.
CAPTIONS of Pictures to be added
Figure 1. Willendorf Venus
Figure 2. Stonehenge at the Solstice
Figure 3. The prostitute goddess Inanna
Figure 4. Kore figure from 5th century B.C.
Figure 5. Pallas Athena by Phidias
Figure 6. Athena battling the Titan Enceladus
Figure 7. Twin pillars of Jachin and Boaz
Figure 8. Papal tomb of St. Callixtus
Figure 9. The twin pillars united by a shawl
Figure 10. Byzantine icon of the Annunciation
Figure 11. Byzantine icon of Mary - Theotokos
Figure 12. Catalan depiction of the Visitation (12th century)
Figure 13. Romanesque statue of Mary as Sede Sapientia
Figure 14. Virgin of Paris
Figure 15. Chartres Cathedral, facade
Figure 16, Rose Window of Chartres
Figure 17. Très Riches heures, Coronation of the Virgin
Figure 18. The Annunciation by Simon Martini
Figure 19. Fra Angelico's version of the Annunciation
Figure 20. A Raphael Madonna
Figure 21. Raphael's muse, La Fournarina
Figure 22 The Virgin and St. Anne, by Leonardo da Vinci
Figure 23. Portrait of Our Lady by van Eyk
Figure 24. The Holy Family by Rembrandt Figure 25. Marchesa Balbi by Van Dyke
Figure 26. Woman Holding a Balance by Vermeer
Figure 27. Assumption of the Virgin by El Greco
Figure 28. Neustra Senora de los Dolores
Figure 29. Liberty Leading the People by Gericault
Figure 30. Aurora by Otto Rung
Figure 31. Red Dragon and the Woman Clothed with the Sun by Blake
Figure 32. Renoir's Woman with a Parasol
Figure 33. The Loge by Mary Cassatt
Figure 34. Words of the Devil by Gaugin
Figure 35. Madonna by Eduard Munch
Figure 36. Picasso's watershed painting, Demoiselles de Avignon
Figure 37. Nude Torso by Francis Bacon
Figure 38. The winged Eros by Igor Mitoaj
Figure 39. Belthane, a New Age image of woman
Figure 40. A Feminist Icon, the mystery of negation
Go back to top of page
Return to Home Page
miercuri, 10 februarie 2010
am debutat în volum ( piesă de teatru )
- toţi spectatorii sunt dotaţi cu laptopuri legate la internet
pe care urmăresc în direct ce se întâmplă pe scenă
- pe marginea scenei sunt biblioteci uriaşe pline de cărţi,
ziare, manuscrise, baloturi de hârtie
- urcă pe scenă 10 academicieni dezbrăcaţi, demni, cu
părul alb, burţi mari, cu pieile atârnând în faţă şi pe fund
- toţi au agăţate de gât foi de hârtie pe care şi-au scris
biografiile
- se aşează la o masă de prezidiu aflată mai în spate
- intră un grup de tineri bucureşteni gălăgioşi, dezbrăcaţi,
purtând pălării minuscule şi fulare colorate
- toată lumea de pe scenă vorbeşte, vociferează, gesticulează
- tinerii au foi de hârtie din care citesc declamând poezii pe care nu
le ascultă nimeni
- în mijlocul lor apare o fată goală de o mare frumuseţe, cu părul negru,
pe spate, ca o coamă de cal, cu un corp splendid de un alb strălucitor,
cu o lumină interioară subliniată de un spot de reflector
- începe să recite pătrunsă din versurile proprii dar nu scoate nici un sunet,
doar gura i se mişcă ca a unui peşte în acvariu, împrăştiind în jur multă
senzualitate
- doi academicieni discută în şoaptă dar au uitat să închidă microfoanele
şi se aude tot ce vorbesc
- băi ce cur are asta, ce buci, ce buze are la pizdă...
- şi ţâţe ca turnurile din babilon...
- cei doi şi-o freacă reciproc, ceilalţi academicieni şi-o freacă singuri
- pe scenă este adusă o masă ginecologică pe care fata se întinde cu
dezinvoltură
- intră un halterofil purtând o halteră deasupra capului, tânăr, bronzat,
plin de muşchi, cu organul sexual în erecţie pe care îl introduce în
gura fetei întinsă pe masă
- aceasta continuă să recite
- de sus, atârnat cu o frânghie, coboară un copil gol cu aripi din pene
de curcan alb care strigă cu faţa la public:
- bătrânul poet de la Iaşi primeşte ajutoare pentru căldură!
- academicienii încep să urle, devin violenţi, îşi agită foile de la gât
- copilul este ridicat repede
- în acest timp excitaţia tânărului musculos a ajuns la apogeu,
ejaculează continuu în timp ce fata începe să nască mii de copii care
sunt preluaţi de un flux neîntrerupt de incubatoare
- spectatorii urmăresc încântaţi pe laptopuri spectacolul filmat
din mai multe unghiuri
- urcă pe scenă Nicolae Manolescu, îşi face partid, intră în parlament,
iese din parlament şi dispare
- în locul mesei ginecologice este urcat pe scenă un tron de lemn pe
care se aşează dezbrăcat Mircea Cărtărescu şi un şir de 10 dudui stau
la rând să-i lingă coaiele
- spectatorii nu sunt interesaţi, urmăresc pe internet filme porno
- în sală năvălesc zeci de mii de poeţi de toate vârstele, dezbrăcaţi,
fluturând deasupra capului broşuri colorate, urlând aceleaşi cuvinte:
- am debutat în volum!!!
- aceştia urcă pe scenă, se produce o busculadă şi din cauza greutăţii scena
se prăbuşeşte cu zgomot
- bibliotecile uriaşe cad peste grămada de oameni, toţi sunt omorâţi,
acoperiţi de tonele de HÂRTIE
sfârşit
pe care urmăresc în direct ce se întâmplă pe scenă
- pe marginea scenei sunt biblioteci uriaşe pline de cărţi,
ziare, manuscrise, baloturi de hârtie
- urcă pe scenă 10 academicieni dezbrăcaţi, demni, cu
părul alb, burţi mari, cu pieile atârnând în faţă şi pe fund
- toţi au agăţate de gât foi de hârtie pe care şi-au scris
biografiile
- se aşează la o masă de prezidiu aflată mai în spate
- intră un grup de tineri bucureşteni gălăgioşi, dezbrăcaţi,
purtând pălării minuscule şi fulare colorate
- toată lumea de pe scenă vorbeşte, vociferează, gesticulează
- tinerii au foi de hârtie din care citesc declamând poezii pe care nu
le ascultă nimeni
- în mijlocul lor apare o fată goală de o mare frumuseţe, cu părul negru,
pe spate, ca o coamă de cal, cu un corp splendid de un alb strălucitor,
cu o lumină interioară subliniată de un spot de reflector
- începe să recite pătrunsă din versurile proprii dar nu scoate nici un sunet,
doar gura i se mişcă ca a unui peşte în acvariu, împrăştiind în jur multă
senzualitate
- doi academicieni discută în şoaptă dar au uitat să închidă microfoanele
şi se aude tot ce vorbesc
- băi ce cur are asta, ce buci, ce buze are la pizdă...
- şi ţâţe ca turnurile din babilon...
- cei doi şi-o freacă reciproc, ceilalţi academicieni şi-o freacă singuri
- pe scenă este adusă o masă ginecologică pe care fata se întinde cu
dezinvoltură
- intră un halterofil purtând o halteră deasupra capului, tânăr, bronzat,
plin de muşchi, cu organul sexual în erecţie pe care îl introduce în
gura fetei întinsă pe masă
- aceasta continuă să recite
- de sus, atârnat cu o frânghie, coboară un copil gol cu aripi din pene
de curcan alb care strigă cu faţa la public:
- bătrânul poet de la Iaşi primeşte ajutoare pentru căldură!
- academicienii încep să urle, devin violenţi, îşi agită foile de la gât
- copilul este ridicat repede
- în acest timp excitaţia tânărului musculos a ajuns la apogeu,
ejaculează continuu în timp ce fata începe să nască mii de copii care
sunt preluaţi de un flux neîntrerupt de incubatoare
- spectatorii urmăresc încântaţi pe laptopuri spectacolul filmat
din mai multe unghiuri
- urcă pe scenă Nicolae Manolescu, îşi face partid, intră în parlament,
iese din parlament şi dispare
- în locul mesei ginecologice este urcat pe scenă un tron de lemn pe
care se aşează dezbrăcat Mircea Cărtărescu şi un şir de 10 dudui stau
la rând să-i lingă coaiele
- spectatorii nu sunt interesaţi, urmăresc pe internet filme porno
- în sală năvălesc zeci de mii de poeţi de toate vârstele, dezbrăcaţi,
fluturând deasupra capului broşuri colorate, urlând aceleaşi cuvinte:
- am debutat în volum!!!
- aceştia urcă pe scenă, se produce o busculadă şi din cauza greutăţii scena
se prăbuşeşte cu zgomot
- bibliotecile uriaşe cad peste grămada de oameni, toţi sunt omorâţi,
acoperiţi de tonele de HÂRTIE
sfârşit
luni, 1 februarie 2010
Întâlnire de gradul 3
extraterestrul a întins o mână albă şi mică avea mişcări
încete poate trăieşte într-un mediu lichid m-am gândit
m-a apucat de un deget îi simţeam pulsul bătăile inimii
frica însingurarea pustiirea nu-i nimic i-am zis aici e o
planetă prietenoasă nu i-am povestit de arme şi ură
de negri de femei homosexuali copii ţigani săraci
balene ucise eşti în siguranţă i-am zis noi nu urâm
pe nimeni ne ferim doar de cei cu sida şi de bătrâni
tăiem pădurile ca să tipărim multe ziare fumul ăla gros
e absolut necesar avem o tehnologie avansată a deschis
ochii albaştri fără pupile mă privea de undeva de departe
ca dintr-o fântână adâncă am început să plâng i-am spus
ia-mă cu tine dacă poţi salvează-mă
marți, 26 ianuarie 2010
Memento mori
şi astfel, după ce lucrurile nu mai au nici o importanţă, încep să
devină foarte importante. fiecare zi e ultima zi, fiecare atingere
e ultima atingere, e starea dinaintea plecării în călătorie, ce alegi
să iei cu tine, ce laşi, la ce renunţi, ce mângâi cu privirea pentru
ultima dată. a pleca înseamnă să mori puţin. dacă plecăm în
fiecare zi, la sfârşit vom reuşi să murim de tot.
devină foarte importante. fiecare zi e ultima zi, fiecare atingere
e ultima atingere, e starea dinaintea plecării în călătorie, ce alegi
să iei cu tine, ce laşi, la ce renunţi, ce mângâi cu privirea pentru
ultima dată. a pleca înseamnă să mori puţin. dacă plecăm în
fiecare zi, la sfârşit vom reuşi să murim de tot.
Omul Corabie
.Omul Corabie are multe catarge
pânze umflate de vânt şi la pupa
ancore grele de fier
tunuri de bronz
şi ghiulelele negre din fontă
taie în mare lungi coridoare
în care bărci şi corăbii mai mici se scufundă
oamenii barcă vâslesc toată viaţa
pământ e în zare sau poate-un miraj
omul plută şi-a pus cămaşa velă
şi se roagă
omul buştean e dus de ape fără împotrivire
rostogolit pe-o plajă va încălzi o noapte
şi Robinson Crusoe va scrie în jurnal
pânze umflate de vânt şi la pupa
ancore grele de fier
tunuri de bronz
şi ghiulelele negre din fontă
taie în mare lungi coridoare
în care bărci şi corăbii mai mici se scufundă
oamenii barcă vâslesc toată viaţa
pământ e în zare sau poate-un miraj
omul plută şi-a pus cămaşa velă
şi se roagă
omul buştean e dus de ape fără împotrivire
rostogolit pe-o plajă va încălzi o noapte
şi Robinson Crusoe va scrie în jurnal
Cerasela
Cerasela se plimbă goală prin pădure
e încălţată cu ghete bărbăteşti
cu şireturi lungi desfăcute târâte
prin frunze căzute
copaci negri cuiburi de ciori
pietre pârâu o salamandră
se aude un ţipăt o pasăre mare
Cerasela se înfioară părul negru ud
copacii negri uzi salamandra cască
se târăşte prelinge pete galbene
strălucitoare Cerasela fuge
genunchi albi sânii umerii C e r a s e l a a a
o strigă mama
mama e moartă lupii
la tine la poartă
Cerasela cântă aleargă din coşuleţ
ciupercile galbene înşirate potecă
căsuţa bunicii de turtă dulce era cald
C e r a s e l a a a o strigă bunica
bunica e moartă lupii
la tine la poartă
freamătă pădurea foşneşte trozneşte
din crengi noduroase
un copac e o casă nelocuită
se gândeşte Cerasela
nu are sentimente ochi urechi
e ca îngerii
o pădure de îngeri
Cerasela aleargă
inima ei
inima pădurii
sângele ei dâra roşie
ne-a condus aici
în scorbura asta era fata
copacul vedeţi
are ca două aripi adunate în faţă
Atinge-mi faţa
.îmi lipesc de buze cuvintele
ieşi afară suflete şi zboară
în legănarea ultimelor clipe
când trupul meu devine primăvară
ca o băltoacă noaptea oglindeşte luna
în burta lumii se adună pietre
în vis mă zbat să scap de mâna
ce-mi desenează pe retină pete
cu mâinile arse îmi atingi faţa
flăcări albastre dansează pe şine
trenuri fantomă coboară cu ceaţa
iubito, ridică năframa de pe mine
ieşi afară suflete şi zboară
în legănarea ultimelor clipe
când trupul meu devine primăvară
ca o băltoacă noaptea oglindeşte luna
în burta lumii se adună pietre
în vis mă zbat să scap de mâna
ce-mi desenează pe retină pete
cu mâinile arse îmi atingi faţa
flăcări albastre dansează pe şine
trenuri fantomă coboară cu ceaţa
iubito, ridică năframa de pe mine
Insectar
.poezia pe internet este ca un fluture minunat
care se aşează o clipă în faţa noastră pe o floare
bate din aripi
şi apoi se pierde printre copaci
dacă dorim să-l revedem
îl regăsim
la fel de magnific
dar mort
fixat cu un ac în insectar
bateţi din aripi şi împrăştiaţi culori
irepetabila şi fugitiva clipă
ne hrăneşte şi ne apropie de Dumnezeu
care se aşează o clipă în faţa noastră pe o floare
bate din aripi
şi apoi se pierde printre copaci
dacă dorim să-l revedem
îl regăsim
la fel de magnific
dar mort
fixat cu un ac în insectar
bateţi din aripi şi împrăştiaţi culori
irepetabila şi fugitiva clipă
ne hrăneşte şi ne apropie de Dumnezeu
O dimineaţă la Paris
.tigaia sfrr mirosul de urină
rinichi de vită pisica miauuu
coada ridicată
tu în pat
scrisoarea îndesată sub pernă
curbura tălpii tale şi unghiile roz
pulpele roz cămaşa de noapte transparentă
să nu uit să îţi aduc cafeaua
micul hotel din Place Pigalle
dimineaţa
tu aplecată pe geam
uite ce fac câinii ăia
ia-mă acum repede
carnea ta vibra
mîine pleci în turneu
noduroasă te va umple
vei striga ca atunci
la Paris
DA
rinichi de vită pisica miauuu
coada ridicată
tu în pat
scrisoarea îndesată sub pernă
curbura tălpii tale şi unghiile roz
pulpele roz cămaşa de noapte transparentă
să nu uit să îţi aduc cafeaua
micul hotel din Place Pigalle
dimineaţa
tu aplecată pe geam
uite ce fac câinii ăia
ia-mă acum repede
carnea ta vibra
mîine pleci în turneu
noduroasă te va umple
vei striga ca atunci
la Paris
DA
Dialog în oglindă
.de unde ştii când vine?
îi vezi
câţi?
doi
ăla cu ciocanul?
şi ăla cu aripi
care e primul?
cu aripi
îl vezi?
se uită la tine
da' tu îl vezi?
într-un fel... se uită la tine
da' cu ciocanul... de ce?
lovitura de graţie
doare?
...
ăla cu aripi...
da
ce face?
se uită la tine
atât?
atât
doare?
...
pe urmă?
pe urmă pleci cu ăla cu aripi
unde?
acolo
e bine?
depinde
de cine?
de tine
ce să fac?
plângi
să-mi plâng de milă?
...
să regret?
...
de ce dracu să plâng?
despărţirea
doare?
...
...
o să-ţi fie sete
sete?
sete de viaţă
şi plâng?
o să plângi
bine, dar lumina?
...
tunelul?
prostii, doar sete
dar unii...?
ce?
unii,acolo, sunt fericiţi
ai băut aici?
da
o să-ţi fie sete
ei n-au băut?
nu
cum dracu?
s-au lipsit
s-au lipsit?
da
se poate?
da
dar dacă mă lipsesc de tot?
nu se poate aşa
de ce?
trebuie să-l laşi pe ăla cu ciocanul. vine când vrea el nu când vrei tu
dar pot să fac ce vreau cu viaţa mea
tu nu eşti acolo. în tine e altcineva
şi eu?
personalitate multiplă, delir, etc.
dar eu sunt eu
care eu? mâine eşti altul, poimâine altul şi tot aşa
şi atunci cine pleacă?
ăla din tine: altcineva
şi eu?
tu? care tu?
eu!
tu eşti altcineva
îi vezi
câţi?
doi
ăla cu ciocanul?
şi ăla cu aripi
care e primul?
cu aripi
îl vezi?
se uită la tine
da' tu îl vezi?
într-un fel... se uită la tine
da' cu ciocanul... de ce?
lovitura de graţie
doare?
...
ăla cu aripi...
da
ce face?
se uită la tine
atât?
atât
doare?
...
pe urmă?
pe urmă pleci cu ăla cu aripi
unde?
acolo
e bine?
depinde
de cine?
de tine
ce să fac?
plângi
să-mi plâng de milă?
...
să regret?
...
de ce dracu să plâng?
despărţirea
doare?
...
...
o să-ţi fie sete
sete?
sete de viaţă
şi plâng?
o să plângi
bine, dar lumina?
...
tunelul?
prostii, doar sete
dar unii...?
ce?
unii,acolo, sunt fericiţi
ai băut aici?
da
o să-ţi fie sete
ei n-au băut?
nu
cum dracu?
s-au lipsit
s-au lipsit?
da
se poate?
da
dar dacă mă lipsesc de tot?
nu se poate aşa
de ce?
trebuie să-l laşi pe ăla cu ciocanul. vine când vrea el nu când vrei tu
dar pot să fac ce vreau cu viaţa mea
tu nu eşti acolo. în tine e altcineva
şi eu?
personalitate multiplă, delir, etc.
dar eu sunt eu
care eu? mâine eşti altul, poimâine altul şi tot aşa
şi atunci cine pleacă?
ăla din tine: altcineva
şi eu?
tu? care tu?
eu!
tu eşti altcineva
Metamorfoza ( piesă de teatru )
.-pe scenă apare în cadrul unei uşi gotice un arhanghel de 2,5 metri
cu o sabie în flăcări
-peste spectatori se scutură un crâng de corcoduşi înfloriţi
-de undeva din dreapta se aude un stol de gâşte sălbatice
-aleatoriu sunt împuşcaţi trei spectatori
-se distribuie ochelari de eclipsă
-arhanghelul se transformă în lumină
-peste spectatori cade un strat gros de funingine
-corul spectatorilor: din prea multă vina mea, din prea multă vina mea
-spectatorii se bat cu palma în cap
-pe scena goală apare un samurai într-un chimono alb
-se aşează pe o pânză albă şi îşi face hara-kiri
-din culise răsună notele triste ale unui flaut japonez
-spectatorii rămân nemişcaţi următoarea jumătate de oră
-spectacolul se termină cu dansul fetelor de la Căpâlna
cu o sabie în flăcări
-peste spectatori se scutură un crâng de corcoduşi înfloriţi
-de undeva din dreapta se aude un stol de gâşte sălbatice
-aleatoriu sunt împuşcaţi trei spectatori
-se distribuie ochelari de eclipsă
-arhanghelul se transformă în lumină
-peste spectatori cade un strat gros de funingine
-corul spectatorilor: din prea multă vina mea, din prea multă vina mea
-spectatorii se bat cu palma în cap
-pe scena goală apare un samurai într-un chimono alb
-se aşează pe o pânză albă şi îşi face hara-kiri
-din culise răsună notele triste ale unui flaut japonez
-spectatorii rămân nemişcaţi următoarea jumătate de oră
-spectacolul se termină cu dansul fetelor de la Căpâlna
Revanşa ( piesă de teatru )
.- pe scenă e o masă de bucătărie pe care este violată o fată
de 15 ani de către trei pitici muşchiuloşi cocoţaţi pe scaune
- sunt invitate două persoane din public care confirmă bucuroşi
că nu este nici un trucaj
- prin spatele lor trece fantoma lui Eminescu târând un sac plin cu pâini
- corul spectatorilor cântă: sara pe deal... buciumul sună cu jale...
- se împrăştie un miros puternic de flori de tei
- fantoma lui Eminescu: nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...mă întunec...
mă întunec... mă întunec...
- fantoma lui Eminescu dispare
- Eugen Simion urcă pe scenă emoţionat şi prezintă publicului notiţele
lui Eminescu trase la xerox
- în spatele lui apare Sergiu Nicolaescu purtând o puşcă cu lunetă
- corul spectatorilor: nu trage dom' Semaca... sunt eu...Lăscărică...
- se aud rafale de mitralieră
- cade cortina care este pictată chiar de Sabin Bălaşa
Sfârşit
Astăzi, 15 ianuarie, a fost ziua lui Mihai Eminescu.
de 15 ani de către trei pitici muşchiuloşi cocoţaţi pe scaune
- sunt invitate două persoane din public care confirmă bucuroşi
că nu este nici un trucaj
- prin spatele lor trece fantoma lui Eminescu târând un sac plin cu pâini
- corul spectatorilor cântă: sara pe deal... buciumul sună cu jale...
- se împrăştie un miros puternic de flori de tei
- fantoma lui Eminescu: nu credeam să-nvăţ a muri vreodată...mă întunec...
mă întunec... mă întunec...
- fantoma lui Eminescu dispare
- Eugen Simion urcă pe scenă emoţionat şi prezintă publicului notiţele
lui Eminescu trase la xerox
- în spatele lui apare Sergiu Nicolaescu purtând o puşcă cu lunetă
- corul spectatorilor: nu trage dom' Semaca... sunt eu...Lăscărică...
- se aud rafale de mitralieră
- cade cortina care este pictată chiar de Sabin Bălaşa
Sfârşit
Astăzi, 15 ianuarie, a fost ziua lui Mihai Eminescu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
